Poveste cu un cercetător din Japonia
Era cîndva prin 2005. Aş vrea să îmi aduc aminte cum am intrat în contact, dar nu mai ştiu. Cert este că atunci, în 2005, cînd Dilema veche a făcut un număr despre exodul creierelor, a apărut primul interviu pe care l-a dat presei din România. Îl ţin minte pentru că a fost acel gen de întîlnire care te umple de energie, care te pune pe gînduri. În care simţi că ai dat peste o idee de bine şi îţi pare rău, în acelaşi timp, că nu poţi să faci mai mult pentru acea idee. Omul nostru locuia în străinătate, în Japonia, atunci, şi odată la cîteva luni venea în România şi făcea lobby pentru cine voia să-l asculte pentru crearea unui institut de cercetări avansate. Era, şi este, ambiţios. Cumva vizionar, cumva arogant, cumva iritat că nu e înţeles, cumva dornic să te convingă.
Am început interviul vorbind despre el şi nu-i era confortabil. Plecase din România la 17 ani, în 1988. Dăduse un doctorat în chimie la Strasbourg cu un laureat Nobel, apoi activase în calitate de cercetător în California, iar din 2002 conducea un proiect de cercetare în Japonia, în domeniul mi-cro-ma-tri-ţe-lor-en-zi-ma-ti-ce (cum mi-a spus pe silabe, văzînd că mă încrunt de frică să nu greşesc la transcriere). Pentru că se apucase să îmi spună ce înseamnă enzimaticele respective, am schimbat vorba şi l-am întrebat oarecum nepoliticos: „Şi vreţi să vă întoarceţi în România. De ce?“.
Există două căi pentru a ameliora ştiinţa românească: prima este să revigorăm sistemul actual. A doua, care merge paralel cu prima, este să creăm o instituţie asemănătoare celor care funcţionează la cel mai înalt nivel în lume.
A răspuns simplu că este şi se simte român, apoi mi-a făcut o teorie despre cum e el optimist în ce priveşte viitorul României. Am mai făcut un ocol prin Japonia şi mi-a povestit despre cum îşi scoate statul japonez cele trei milioane de dolari băgate în proiectul său de cercetat chestii enzematice, vînzînd patentele rezultate. Dar tot ajungea la România în răspunsurile sale, se vedea că îl roade. Aşa că i-am pus întrebarea pe care o tot aştepta, despre institutul pe care îl gîndea, fără a mă opri totuşi să-i strecor o contră: „Sînteţi realist sau aduceţi a Don Quijote?“. Mi-a răspuns ca din puşcă: „Don Quijote se bătea cu morile de vînt, act inutil şi fără justificare posibilă. Acest proiect nu numai că este justificat, ci este şi extrem de necesar. Aşa cum l-am structurat este şi realist, însă, recunosc, ambiţios. Ambiţie care se justifică prin caracterul celor cărora le este destinat: oameni de ştiinţă români care sînt în topul mondial. Dacă însă acest proiect nu este realizat, cei care vor încerca să aducă ştiinţa românească în prim-plan mondial vor semăna mai mult cu Zorba Grecul decît cu Don Quijote... Există două căi pentru a ameliora ştiinţa românească: prima este să revigorăm sistemul actual. A doua, care merge paralel cu prima, este să creăm o instituţie asemănătoare celor care funcţionează la cel mai înalt nivel în lume (Max Planck în Germania, RIKEN, AIST în Japonia, Weizmann în Israel, Scripps în SUA). Aceste centre au decis să recruteze numai vîrfuri şi rezultatele sînt pe măsură. Asta dorim să facem noi în România. Aceste ţări de succes au considerat un asemenea proiect necesar. Am lansat ideea în octombrie 2004, cînd Institutul Cultural Român a organizat o conferinţă unde a invitat cercetători români din străinătate cărora li s-a pus întrebarea: cum să repatriem elitele româneşti? Acest obiectiv este azi o iluzie, întrebarea reală fiind: cum să transformăm iluzia de azi în realitatea de mîine? Obosit fiind de a tot cere «crearea de condiţii», mi-am propus să ne creăm noi condiţii, să venim noi cu un proiect care să ne creeze condiţiile reîntoarcerii. Şi atunci, împreună cu Mihai Bărboiu, dar discutînd şi cu alţi cercetători din străinătate care au această dorinţă de a se întoarce, am propus acest institut, o idee foarte bine primită la vremea respectivă, inclusiv în mediul politic. Am fost foarte surprins de rapiditatea cu care Preşedinţia României a recepţionat acest proiect atunci. Apoi l-a evaluat şi a recomandat demararea sa în 2005“.
A continuat apoi povestind cum Ion Iliescu agrease ideea pe ultima sută de metri a mandatului său, dar nu s-a întîmplat înainte de alegeri. Cînd am făcut noi interviul, se plimba pe la noile autorităţi ca să vadă dacă proiectul său mai poate continua. Apoi mi-a descris rapid cum îl gîndise, ca pe un vehicul de repatriere pentru cercetătorii din afară, care să pornească printr-o investiţie publică iniţială şi să devină autosustenabil ulterior din fondurile de cercetare ale UE.
Interviul este şi acum pe site-ul vechi al revistei, are un subtitlu sec: „interviu cu Daniel Funeriu, cercetător român în Japonia“. Dacă l-am reface acum, i-am spune la fel de sec: „interviu cu Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei“ (asta dacă Guvernul Boc-nou va fi învestit de Parlament, lucru care pare cert cînd scriu acest text). Nu am mai auzit de Institutul lui Funeriu, dar am auzit din cînd în cînd de el. A intrat în politică, în partidul lui Theodor Stolojan, apoi a fost vice-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Educaţie şi a început să apară la televizor vorbind despre acest domeniu. A fost pentru o scurtă perioadă europarlamentar. M-a sunat să mă felicite cînd am creat CRPE şi am stat la taclale atunci, mi-a făcut impresia că se adaptase perfect acolo, avea şi un plan despre cum să conecteze mai bine România la domeniul cercetării din UE, se plîngea de unele aspecte, dar cu acelaşi amestec de ambiţie pură şi donquijotism fermecător îmi spunea planul său pentru o carieră europeană. Era şi fericit că, fiind la Strasbourg mare parte din timp, e aproape de familie. Apoi, a venit vestea ca un trăsnet: fusese pus pe o poziţie neeligibilă pentru alegerile europene. Şi totuşi a activat în campania electorală ca şi cum ar fi putut fi ales, a făcut o figură bună, a fost scos în faţă de partid la dezbateri, spre deosebire de unii anonimi plasaţi înaintea sa pe liste. După alegeri, l-am sunat eu să-l consolez. Şi l-am invitat să devină expert afiliat în domeniul cercetării la CRPE, ştia domeniul perfect, la nivel european. A părut interesat, dar spunea că e deprimat, că nu înţelege politica românească şi că nu ştie ce planuri are pe viitor, dacă va rămîne în ţară sau va pleca definitiv.
De atunci, l-am urmărit doar în presă. A lucrat anul trecut la pachetul de legi privind reforma educaţiei. Se vedea că se implicase în noua poveste şi îmi aduceam aminte că atunci cînd mi-a spus că ar putea pleca mi-a trecut prin cap că nu îl cred, că nu mai poate pleca. Acum are şanse aproape certe să devină ministru al Educaţiei. Cu ceva emoţii, pentru că după ce îl scosese în faţă în campanie şi fusese nominalizat în echipa Croitoru, partidul îl plasase în funcţie în varianta iniţială de Guvern pe Cătălin Croitoru, un dinozaur sindical (şi fost coleg cu mine de doctorat la SNSPA, genul care face şi doctorat, şi muncă de parlamentar).
Povestea lui Daniel Funeriu spune cîteva lucruri. Nu e puţin lucru ca în patru ani să devii din cercetător necunoscut în Japonia ministru al Educaţiei acasă. Apoi, e un semn că elita politică românească e permeabilă, în pofida impresiei de stagnare pe care o dă. De fapt, tot fac recensămîntul personajelor pe care partidele le-au propulsat din arii tehnice spre vîrf şi îmi ies foarte mulţi (Năstase a adus o garnitură de tehnocraţi în PSD, începînd chiar cu Mircea Geoană, Băsescu altă garnitură în PD-L, parcă doar Tăriceanu a umplut Guvernul cu neprofesioniştii de la organizaţia de tineret, gen David sau Adomniţei). Apoi, povestea lui Funeriu arată că simpla lamentaţie de pe margine nu e de ajuns. Ar fi putut foarte uşor să-şi vadă de viaţa sa de cercetător la nivel mare în alte ţări. E cert şi că politica i-a dat nişte şuturi magistrale. De cîteva ori, PD-L l-a pus în faţă să dea bine la presă şi apoi l-a lăsat cu ochii în soare. Sînt sigur că omul care îmi dădea acel interviu energizant în 2005 e acum mult mai tăbăcit. Dar ambiţia se vedea de atunci, genul de ambiţie care combină ideile bune cu sensul unei oarecare obligaţii publice. E normal să fii sceptic faţă de putere, dar îmi permit să-i acord un cec în alb: l-am crezut Don Quijote, dar era de fapt un ambiţios visător şi pregătit să fie tăbăcit pentru a face ceva bun. O combinaţie de bun augur. Îl voi întreba pe ministrul Educaţiei cînd mai apucăm să vorbim despre Institutul lui Funeriu. Pînă atunci însă, povestea sa devine şi mai interesantă: Funeriu e un reformist care vine din afara sistemului şcolar. Un sistem făcut pentru sindicalişti, de care beneficiază doar lucrătorii săi. Nu-l va putea schimba împotriva acestor sindicalişti. Şi nici nu-l văd pregătit să doarmă în post.
