Jurnalismul de știință - o scurtă perspectivă istorică
Îmi place să mă uit la Discovery, la National Geographic, History şi, mai de curînd, la Da Vinci Learning. Indiferent de ora cînd deschid televizorul, găsesc emisiuni atractive la oricare dintre ele. Dacă am timp, aştept cu nerăbdare să văd cum au abordat subiectul şi ce trucuri au folosit pentru ca tema să fie uşor de înţeles. Atît pentru cei pasionaţi de ştiinţă, cît şi pentru cei cărora trebuie să le vorbeşti pe litere ca să înţeleagă cîte ceva. În fond, toate emisiunile lor se bazează pe un scenariu scris bine şi asupra căruia pare că şi-au dat cu părerea academii întregi, dar şi grupuri de oameni obişnuiţi. Ştiu să scrie, ca să mă refer numai la esenţă şi să las deoparte (deşi nu e de neglijat) tehnica folosită şi bugetul de care dispun pentru o anumită emisiune. Ştiu să comunice ştiinţa. Fie că e vorba de contact direct cu publicul sau nu, caz în care se interpune un mediu, aer, ecran, hîrtie. Să le zicem comunicatori de ştiinţă celorlalţi ziarişti de ştiinţă, în condiţiile în care aceştia lucrează la o instituţie de presă. Şi cum totul pe lumea asta are o istorie, la fel şi jurnalismul de ştiinţă e parte din ceea ce am spune că reprezintă comunicarea ştiinţei.
Din perspectivă istorică, transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice s-a făcut la început prin viu grai, aşadar a fost vorba de faza orală a comunicării. Aceasta a fost urmată de, poate, prima formă scrisă de comunicare a rezultatelor ştiinţifice: corespondenţa privată. Adeseori, informaţiile circulau doar între cîteva persoane, dar au fost şi cazuri de personalităţi care întreţineau adevărate reţele de corespondenţă. Călugărul Marin Mersenne (1588-1648) a fost autorul unui mare număr de scrisori şi a fost considerat de unii istorici „un fel de oficiu poştal pentru toţi oamenii de ştiinţă din Europa de la Galilei la Hobbes“. Prin intermediul scrisorilor îşi comunicau rezultatele unii altora şi schimbau impresii sau chiar se sfătuiau asupra unor probleme de interes comun. Facem un salt şi ne oprim la prima revistă periodică cu conţinut ştiinţific: Journal des Sçavans, fondată de francezul Denys [Denis] de Sallo (1626-1669). Primul număr al publicaţiei a apărut pe 5 ianuarie 1665. Vorbim despre o revistă de tip magazin, în care temele ştiinţifice alternau cu cele religioase, istorice, juridice, umaniste, dar şi cu subiecte de senzaţie pentru publicul larg.
La doar două luni de la apariţia Jurnalului savanţilor, în luna martie 1665, secretarul Societăţii Regale din Londra, englezul Henry Oldenburg inaugura Philosophical Transactions. Publicaţia îşi propunea să reunească ştirile din domeniul tehnicii şi al ştiinţei din întreaga lume, pe lîngă articolele sau comunicările care se prezentau la Royal Society.
Dacă periodicele de ştiinţă din Europa au intrat deja în al patrulea veac de existenţă – cînd au ajuns acestea în spaţiul românesc? Răspunsul l-am găsit în Dicţionarul Presei Româneşti, care spune că primul a fost „Calendar, întocmit şi tipărit în anul 1731 de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului, în Transilvania“, chiar înainte de activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Astfel, această dată devansează cu aproape un secol Curierul românesc, publicat de Ion Heliade-Rădulescu la Bucureşti, şi Albina românească, publicată de Gheorghe Asachi la Iaşi, ambele în 1829. În ceea ce priveşte secolul al XIX-lea în Transilvania, trebuie să menţionăm înfiinţarea, la 12 martie 1838, la Braşov, a Gazetei de Transilvania, condusă de George Bariţiu. La cîteva luni de la apariţie, Gazeta urma să aibă şi un supliment cultural numit Foae pentru minte, inimă şi literatură.
Jurnalismul de ştiinţă, în forma sa de atunci, începe să capete contur şi să aducă la cunoştinţa cititorilor români cele mai recente ştiri în domeniu, din lume. Astfel, în anul 1839, la mai puţin un an de la atestarea oficială a fotografiei în Franţa, a apărut în Albina românească din Iaşi un articol despre această invenţie. 1840 este anul în care Gazeta de Transilvania din Braşov publică un articol despre procedeul daguerreotipiei.
Scrieri sau informaţii cu caracter ştiinţific se întîlnesc şi în almanahurile sau calendarele tipărite pe acele vremuri. Un exemplu în acest sens este Calendarul Resboiului pe anul 1880, publicat la Bucuresci, la tipografia Thiel & Weiss, Palatul Dacia.
Cu timpul, jurnalismul de ştiinţă se extinde dincolo de domeniul presei scrise. Încă din perioada începuturilor radioului în România (apărut prin strădania fizicianului Dragomir Hurmuzescu), foarte multe personalităţi i-au intuit vocaţia culturală şi au stimulat orice iniţiativă a primilor jurnalişti audio. 1930 este anul în care se înfiinţează radioprogramul Universitatea radio – emisiune care a constituit, încă din acele momente, o sursă de cunoaştere, dar şi de instruire. Urmează apoi emisiunea Curier tehnico-ştiinţific.
Într-o logică aparentă, filmul ar trebui să urmeze emisiunilor de radio, însă cu plăcută surprindere constatăm că România se află printre primele ţări din lume care au folosit filmul în scop didactic. Meritul îi aparţine profesorului Gheorghe Marinescu (1863-1938, fondatorul şcolii româneşti de neurologie). În anul 1889 medicul român a lucrat în celebra clinică a spitalului Salpêtriere condusă de Jean Martin Charcot (1825-1893, neurolog francez), întemeietorul şcolii neurologice franceze. Acesta l-a sfătuit pe asistentul român să folosească cronofotograful lui Etienne Jules Marey în studierea tulburărilor de mers la persoanele bolnave (Etienne Jules Marey, 1830-1904, medic şi fiziolog francez care a studiat mişcările de locomoţie, construind pentru înregistrarea acestora un aparat – cronofotograf – care este considerat strămoşul cinematografului). Un pionier al filmului ştiinţific este şi Ioan Athanasiu (1868-1926, medic veterinar şi fiziolog român), unul dintre colaboratorii apropiaţi ai fiziologului francez Etienne Jules Marey.
Profesorul Ioan Athanasiu a folosit primele filme ştiinţifice la ilustrarea cursurilor pe care le ţinea la Şcoala superioară de medicină veterinară şi la Facultatea de ştiinţe a Universităţii Bucureşti. Revenind la publicaţii, Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor poate fi asemănat, într-o măsură oarecare, cu publicaţia lui Denis de Sallo, cel puţin din punct de vedere al conţinutului multidisciplinar. Ideea fondării unei asemenea reviste a avut-o Luigi Cazzavillan, care în anul 1884 editează Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat (iunie-septembrie 1884 şi 5 noiembrie 1897-15 noiembrie 1916). „Cea mai veche şi mai apreciată revistă scrisă pe înţelesul tuturor pentru răspîndirea ştiinţei şi cunoaşterea lumii prin călătorii“ conţinea articole sau comentarii ştiinţifice, biografii sau sfaturi şi reţete practice.
În privinţa conducătorilor publicaţiei îl menţionez pe Victor Anestin (1875 – 1918). A fost pasionat de scris şi de ştiinţă şi a fost dornic să împărtăşească şi altora cunoştinţele acumulate, aşa cum o demonstrează activitatea lui. Ziarist – cu articole scrise la publicaţii din ţară şi din străinătate, scriitor – autorul primului roman SF din literatura română, autor de lucrări ştiinţifice – comunicări la cel mai înalt nivel ştiinţific, fondator de publicaţii – prima revistă de astronomie din România destinată publicului larg, şi de societăţi cu profil ştiinţific – Universitatea Populară din Bucureşti sau Prietenii ştiinţei. A trăit 43 de ani iar numărul scrierilor sale depăşeşte 10000 de articole originale şi traduceri, cărţi şi comunicări ştiinţifice susţinute la Academia Română ori publicate în ziare, reviste din ţară sau din străinătate.
Articole ştiinţifice apăreau chiar şi în revistele literare, exemple fiind Viaţa românească la care colabora Th. A. Bădărău (considerat de către Anestin drept „un excelent popularizator“), Noua Revistă Română a lui Rădulescu Motru (1868-1957), Flacăra şi Universul literar.
Dar drumul înainte al presei – şi al jurnalismului de ştiinţă, implicit – nu a avut doar repere luminoase. A existat şi există mereu un risc – a fost semnalat de Nicolae Iorga în ultima din suita celor optsprezece lecţii ţinute la Universitatea Bucureşti: „Viaţa publică este supusă unei îngrozitoare tiranii: tirania ziarului şi tirania manualului, – nu manualul pentru şcoală, ci pentru cetăţean. Asupra oricărui domeniu se găsesc oameni foarte dibaci care îţi rezumă, fără nici un fel de originalitate, orice cunoştinţe: istorice fără izvoare; fizică fără experienţă; chimie fără laborator; astronomie fără lunete. Îţi rezumă istoria literaturii fără literatură, istoria artei, făcută cu prezentarea unor clişee, care sînt, de obicei, aproape negre. Rezumă istoria literaturii pentru a te dispensa de a ceti literatură, a artei, pentru a nu merge la muzeu, dă manuale de fizică, pentru a nu merge într-o fabrică unde lucrează aparatele. Şi aceasta nu se face în formă brutală, ci în forma aceea periculoasă de infiltrare lentă.“
Considerată într-una dintre cele mai frumoase definiţii, drept „puterea fără putere“, presa are în jurnalismul de ştiinţă una din cărămizile cu care se poate construi o ramură specializată mai aproape de interesele fiecăruia dintre noi.
În final – un răspuns la întrebarea „ce este jurnalistul de ştiinţă?“ Jurnalistul de ştiinţă este un jurnalist de cultură ştiinţifică. Astfel denumirea de jurnalist cultural ar fi prea vagă pentru a scoate în evidenţă preocupările ştiinţifice. Rămîne ca viitorul să mai aducă şi stabilirea unui standard profesional pentru ziariştii care îl practică sau care intenţionează să trateze teme de ştiinţă în materialele lor.
Cătălin Mosoia este jurnalist de ştiinţă.
