Mici întrebări despre Marea Neagră

Ce e cu algele astea care vin la mal? De unde or apărea? S-a îngustat plaja faţă de anul trecut sau doar mi se pare? Cît de poluată o fi apa mării? Şi – or mai fi peşti în Marea Neagră? Puţini sînt cei care nu şi-au pus – măcar o dată – cel puţin una dintre aceste întrebări atunci cînd au ajuns în vacanţă la mare. Cum pentru unii vacanţa mare a şi venit, cred că merită să vorbim puţin despre toate aceste fenomene şi despre cauzele lor.  Cît de sănătoasă  este Marea Neagră? 

Acum aproape două decenii, Marea Neagră risca să devină a doua „mare moartă“. Volumele uriaşe de poluanţi aduse de fluvii, mizeriile aruncate în apele mării din oraşele de pe ţărmuri, pescuitul industrial excesiv loviseră grav sănătatea Mării Negre. Cireaşa de pe tort era o mică meduză adusă aici din întîmplare de către vapoare, dinspre mările Orientului. Mica meduză, pe numele său ştiinţific Mnemiopsis Leydyi, găsea aici un mediu în care nu exista nici un inamic natural şi în care îşi găsea din belşug hrana – ouăle şi puietul de peşti. Mica meduză urma să se dezvolte aici exploziv – la jumătatea anilor ’90 calculele vorbind că greutatea totală a acestor meduze în Marea Neagră ar fi ajuns deja la ordinul milioanelor de tone. Ca rezultat al tuturor acestor nenorociri cauzate de om, ecosistemele şi aşa foarte fragile ale Mării Negre fuseseră aproape neantizate. Numeroase specii de peşti dispăruseră, cîmpiile aproape nesfîrşite de alge – adevărate creşe pentru animalele marine – se transformaseră în deşerturi. Totul se mişca cu toată viteza spre dezastrul final. Din fericire însă, la aproape două decenii de la acel moment, situaţia s-a schimbat. Chiar dacă nu este roză, măcar starea Mării Negre nu mai este atît de albastră. Cum de a evitat ecosistemul Mării Negre distrugerea finală? 

Efortul ţărilor riverane de a salva Marea Neagră a dus, acum 18 ani, la semnarea Convenţiei de la Bucureşti, urmată apoi de realizarea unei analize globale a stării mării din care, în 1997, a rezultat un plan strategic de acţiune. O serie de programe ale Naţiunilor Unite au fost dedicate salvării Mării Negre – iar acţiunile au continuat pe durata întregului prim deceniu al anilor 2000. Analiza globală a stării mediului marin a fost adusă la zi şi publicată în anul 2007, pe baza acesteia fiind realizat al doilea plan strategic de acţiune, în 2009. O serie de măsuri pentru protecţia mediului marin au fost luate la nivel naţional în statele din jurul Mării Negre. 

Un rol uriaş în salvarea mediului marin l-a avut însă hazardul– cel puţin pînă acum. Întîi de toate – falimentul economic în majoritatea statelor foste comuniste a dus la reducerea dramatică a poluanţilor pe care fie apele fluviilor îi scoteau în mare, fie fabricile din oraşele de pe malurile mării îi aruncau direct în valuri. Chiar dacă poluarea istorică (poluanţii aduşi pe vremuri de ape – şi rămaşi de atunci pe fundul mării) are un rol important, presiunea asupra mediului nu mai e la fel ca înainte. Iar relansarea economică în partea de vest a Mării Negre (incluzînd aici şi ţările din Bazinul Dunării) a fost făcută pe alte principii, mult mai bine controlate de normele europene, mai apropiate de natură. Oricum, se verifică zicala conform căreia necazul (vezi falimentul) unora este fericirea altora (citeşte Marea Neagră). Iar mica meduză devoratoare de peşti? Nici măcar programul ONU dedicat acesteia nu i-a putut veni de hac. Reducerea populaţiilor acesteia la cote obişnuite şi intrarea ei în normalitate se datorează din nou hazardului – şi tot navelor comerciale care au adus, din aceleaşi mări ale Orientului, şi tot din greşeală, o altă meduză, Beroe ovata, care se hrăneşte cu specia care terorizase întreaga Mare Neagră. 

Toţi aceşti factori au dus la apariţia unor semne de redresare a ecosistemelor marine, care rămîn în continuare deosebit de fragile. Orice eforturi de dezvoltare economică, fără a lua în calcul efectele asupra mediului, ar putea readuce Marea Neagră la catastrofa pe care cu noroc a evitat-o. 

De ce se retrag plajele 

Mai vechii cunoscători ai litoralului românesc ar putea spune: „Nici măcar plajele nu mai sînt cum erau odată...“ Şi ar avea dreptate pentru că, faţă de finele anilor ’60-începutul anilor ’70, plajele româneşti arată acum cu totul altfel. Atunci, Mamaia era renumită pentru nisipul său foarte fin şi pentru plaja sa generoasă. Plaje largi nu erau doar la Mamaia, ci aproape pe întregul litoral turistic al României. Cu totul alta este situaţia acum. Plajele sînt mult mai înguste, dispărînd total în unele locuri. Şi parcă nici nisipul de la Mamaia nu mai este la fel de fin... Care este povestea plajelor noastre? 

Povestea plajelor – a tuturor plajelor – este povestea nisipurilor transportate de vînturi, valuri şi curenţi costieri. Iar în ultimul secol, în povestea plajelor a mai apărut un personaj important: omul. Prin activitatea sa, omul a deranjat echilibrul existent în natură, prin care valurile şi curenţii transportau şi depuneau nisipul în anumite zone. Acţiunea omului a fost puternic resimţită şi de litoralul românesc al Mării Negre. Care au fost căile prin care acţiunea umană a deranjat echilibrul natural al plajelor? În primul rînd, prin reducerea masivă a volumului de nisip care ajungea în mare. Barajele construite pe Dunăre şi pe principalii săi afluenţi au devenit un fel de capcane pentru nisipurile care, altfel, ar fi fost transportate pînă în mare. Din cauza reducerii importante a volumului de nisipuri transportate de Dunăre în mare, valurile, în loc să aducă la mal nisip, au început să-l ia de aici şi să-l transporte în alte părţi, mai spre adîncuri.

Oamenii au intervenit prin lucrări chiar pe ţărmul mării. Aici, în ultimul secol au fost construite numeroase diguri, mai importante fiind cele de la braţul Sulina, porturile Midia, Constanţa şi Mangalia. Aceste diguri, mult extinse în mare, au întrerupt drumul natural al curenţilor. De asemenea, distrugerea dunelor de nisip şi a vegetaţiei existente pe plaje în mod natural sînt rezultate ale intervenţiilor directe ale omului. 

La aceste acţiuni ale omului se adaugă efectele schimbărilor climei pe glob, precum creşterea nivelului mării şi înmulţirea numărului de furtuni extrem de violente, care, într-o perioadă mai lungă de timp, vor putea supune litoralul la şi mai multe pericole foarte importante. 

Natura a trebuit să se adapteze în faţa acestor obstacole şi, ca urmare, direcţiile şi viteza curenţilor s-au schimbat. Această modificare a atras după sine şi o schimbare a modului în care valurile şi curenţii au distribuit şi distribuie nisipurile pe plajele româneşti. 

Prin urmare, reducerea importantă a volumului de nisipuri aduse de Dunăre, precum şi schimbarea circulaţiei valurilor şi curenţilor în zona costieră au declanşat sau agravat fenomenul de retragere a plajelor, adică de eroziune costieră accentuată. 

Din cauza acestor intervenţii ale omului, România pierde în fiecare an cîteva zeci de hectare de plajă. Una dintre cele mai afectate plaje de la noi din ţară este cea de la Mamaia. Aici, digurile portului Midia, construite la finele anilor ’70, nu au mai permis curenţilor costieri să care nisipul foarte fin al Dunării. Astfel, nisipul cel mai fin de la Mamaia a început să fie înlocuit treptat de un alt fel de nisip, mai grosier, provenit de la scoicile măcinate de valuri. Ca rezultat, plaja de aici a început şi continuă să se retragă, în unele zone cu aproape doi metri în fiecare an. 

O altă plajă aproape complet dispărută este cea de la Eforie Nord, acolo unde digul lung de protecţie al portului Constanţa Sud-Agigea a schimbat total direcţia curenţilor marini. 

Din fericire, există încă mici perimetre stabile sau chiar în uşoară avansare, precum plaja din dreptul oraşului Sulina, a comunei Sf. Gheorghe, sau plaja de la Costineşti. Însă acestea sînt situaţii izolate, care se datorează fie unor poziţii geografice norocoase (cum este plaja de la Costineşti), fie protecţiei oferite în anumite cazuri de diguri (aşa cum este cazul plajei Sulina). 

Care sînt efectele retragerii plajelor? Nu putem detalia aici ce înseamnă pierderea a zeci de hectare de plajă pe an, lăsînd deoparte faptul că asistăm la o reducere permanentă a teritoriului naţional. Valoarea fiecărui metru pătrat de plajă este aproape imposibil de estimat prin metodele clasice ale economiştilor. Cine poate spune cît valorează simpla existenţă a unei plaje? Mulţi experţi din lume caută răspunsul la această întrebare, dar, deocamdată, fără foarte mult succes. Un lucru este cert: pierderea în faţa mării a unor porţiuni însemnate de plajă este, în sine, un fenomen negativ. 

În al doilea rînd, eroziunea costieră are numeroase efecte negative asupra celor care trăiesc în vecinătatea mării. În zonele locuite, retragerea liniei ţărmului duce la apropierea mării de localităţi, ceea ce înseamnă că, în cazul unor furtuni excepţional de puternice, cum se întîmplă uneori în jurul Mării Negre, valurile pot provoca distrugeri importante pentru comunităţile locale şi chiar pierderi de vieţi omeneşti. În afara creşterii riscului unor efecte catastrofale atunci cînd se produc furtuni, reducerea plajelor are un impact negativ considerabil asupra turismului. Mai puţină plajă înseamnă, pînă la urmă, mai puţini turişti. 

Să fie oare oamenii neputincioşi în faţa acestui fenomen? Evident, nu. Încă de acum cîteva secole, oamenii au găsit modalităţi de a proteja ţărmurile împotriva avansării mării. De exemplu, primele diguri din Europa, avînd ca scop protecţia uscatului de acţiunea mării, au fost construite acum aproape un mileniu la Veneţia. Faimoasele diguri olandeze sînt alte exemple de intervenţii ale omului pentru a opri înaintarea mării. În România, cele mai vechi lucrări de protecţie împotriva eroziunii costiere au fost începute deja de peste cinci decenii. Ele se văd şi astăzi pe litoralul situat la sud de portul Constanţa, de la Eforie Nord şi Sud la Olimp, Neptun, Cap Aurora sau Saturn. Digurile construite aici au blocat, în mare parte, avansarea mării. 

Dar, aceste lucrări, denumite în literatura de specialitate metode „grele“ de protecţie, au avut şi continuă să aibă o serie de efecte negative peste tot în lume. Construcţia unor lucrări din beton sau piatră a avut efectul asemănător construirii digurilor portuare. Astfel, acestea au perturbat şi mai mult direcţia şi viteza de deplasare a valurilor şi curenţilor, iar acest fapt a dus la apariţia sau la accelerarea fenomenelor de eroziune în zonele vecine perimetrelor protejate. De aceea, experţii au început să caute şi alte soluţii cu efecte negative cît mai reduse asupra mediului înconjurător. Astfel, metodele de protecţie „uşoare“ care încearcă să suplinească dezechilibrele provocate de oameni au apărut şi s-au extins în ultimele două decenii în aproape întreaga Europă. Cel mai bun şi mai răspîndit exemplu de metodă „uşoară“ de protecţie costieră este alimentarea artificială cu nisip, a plajelor. 

Prin această metodă, specialiştii încearcă să suplinească rolul naturii şi să aducă pe plaje în mod artificial nisip cu aceleaşi caracteristici ca cel care a încetat să mai ajungă acolo, de regulă tot din cauza unor intervenţii mai vechi ale oamenilor. Această metodă de protecţie, prin care oamenii aduc nisip, suplinind astfel rolul naturii, este de multe ori însoţită şi de construcţia unor diguri de dimensiuni mici. Ele au rolul de a menţine pe plajă, un timp cît mai îndelungat, nisipul adus de oameni, protejîndu-l de acţiunea valurilor. Metoda respectivă este, în prezent, una dintre cele mai răspîndite modalităţi de protecţie a plajelor în faţa avansării mării, folosită în întreaga Uniune Europeană. Aceste soluţii sînt şi şansa plajelor noastre de a-şi recăpăta mai vechile lor dimensiuni. Experţii care studiază dinamica plajelor şi care fac planurile pentru refacerea acestora sînt în aşteptarea manifestării voinţei politice. 

De ce se umple plaja de alge? 

Puţine lucruri sînt mai neplăcute ca mormanele de alge strînse de valuri la mal, vara. Mirosurile oribile, miliardele de musculiţe, strigătele copiilor care nu vor să mai intre în apă de teama algelor, senzaţia mai mult decît neplăcută cînd vrei să te bălăceşti şi trebuie să te strecori prin „lanurile“ de alge – sînt toate motive să te întrebi ce e cu algele astea aici. Un răspuns simplist ar fi că acolo e locul lor. După cum le arată numele, algele marine trăiesc în mare, iar intruşii sînt oamenii. De ce apar aceste alge în cantităţi uriaşe – şi numai vara, în plin sezon turistic? Aici tot oamenii au rolul hotărîtor. Numeroasele specii de alge care trăiesc în mod obişnuit în apele mărilor şi oceanelor se hrănesc cu nutrienţi – cu azotaţi şi fosfaţi adică –, substanţe care ajung în mare în cantităţi mult mai mari decît în mod natural, în special din cauza folosirii extensive a fertilizanţilor în agricultură – dar şi a deversării apelor menajere netratate. Cînd algele găsesc hrană din belşug de la aceşti nutrienţi şi cînd temperatura apei mării este suficient de crescută, ele se înmulţesc exploziv. Densitatea algelor poate ajunge de la mii la miliarde de indivizi într-un metru cub de apă. Efectul bun este că absorb din apa mărilor nutrienţii în exces. Primul efect negativ la care ne gîndim este apariţia valurilor de alge la mal. Există însă şi un efect negativ major, altul în afara disconfortului provocat turiştilor. Dezvoltarea explozivă a algelor duce la consumul masiv al oxigenului din apă. Iar lipsa oxigenului dizolvat în apă duce la sufocarea şi moartea în masă a organismelor care trăiesc pe fundul mării. Urmarea – mări moarte, în care apa este lipsită de oxigen. Iar încălzirea apei mărilor şi oceanelor nu poate decît să mărească numărul acestor fenomene. 

În loc de final 

Cei care aţi avut răbdarea de a citi aceste rînduri pînă la sfîrşit vă veţi întreba, poate, unde sînt dilemele legate de Marea Neagră. Ele sînt prezente în fiecare detaliu al răspunsurilor de mai sus, pentru că mai avem un drum lung de parcurs pînă la înţelegerea detaliată a mecanismelor care guvernează toate procesele care se petrec în mări şi oceane. Modul în care marea, ca sistem viu, reacţionează la presiunile oamenilor este, de asemenea, incomplet înţeles. Şi este şi normal să fie aşa, dacă ne gîndim că, în prezent, cunoaştem mult mai bine suprafaţa planetei Marte decît adîncurile Oceanului Planetar. 

Adrian Stănică este jurnalist de ştiinţă şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină – GeoEcoMar.