Selekcja
Pentru a nu știu cîta oară, viața bate filmul. Și literatura. Și imaginația. Dacă vreți să citiți ceva ce s-ar fi denumit SF sau fiction sau scenariu de film de groază dacă nu s-ar fi întîmplat aievea, puneți mîna pe relatarea lui Primo Levi din lagărul de la Auschwitz.
Unele show-uri TV de azi au la bază ideea selecției și eliminării concurenților. Un scenarist pune la punct regulile, producătorul face castingul, alții se ocupă de logistică. Show-ul trebuie să suscite interes, să producă adrenalină, să țină telespectatorii în fața ecranelor. Concurenții supraviețuiesc sau nu, iar la sfîrșit se numără banii. Dacă a mers, se mai face un sezon.
Întîmplător – căci dacă ar fi intenționat, ar fi foarte discutabil moral, dacă nu de-a dreptul condamnabil – morfologia acestor show-uri seamănă cu ce s-a petrecut la Auschwitz. Acolo a fost pus în practică un scenariu macabru. Au funcționat selecția și eliminarea – însă la propriu. Acolo au fost adevărați supraviețuitori și multe, multe, enorm de multe victime.
Primo Levi descrie cu precizie de chimist – profesia pe are a practicat-o toată viața – mecanismul lagărului nazist. În centrul lui, conceptul care te înfioară: selekcja, „cuvîntul hibrid latino-polonez care ne obseda”. Lagărul era de dimensiunile unui oraș cu 30.000 de oameni. Dar prin selekcja, se golea și se umplea permanent de locuitori. Așa au fost eliminate sute de mii și milioane de victime.
Selecția trebuia să furnizeze mînă de lucru pentru naziști. De aceea de la început erau eliminați cei ce erau considerați nefolositori în acest scop, copiii, bătrînii și femeile. Eliminarea însemna gazare și incinerare, lucru de care rudele supraviețuitoare aveau să afle repede. Cei rămași erau exploatați intens și expuși la înfometare și îngheț, în mod deliberat și sistematic. Surveneau degradarea și îmbolnăvirea. Moment la care avea loc iar selekcja.
În cartea lui Primo Levi e descris momentul halucinant al unei selekcja la Auschwitz, din octombrie 1944. Oamenii goi trebuiau să alerge prin fața unui plutonier nazist căruia să îi dea fișa. Acesta dădea fișa mai departe, în stînga sau în dreapta lui, după cît de bine i se părea că aleargă victima. Zece secunde dura deliberarea lui.
Primo Levi scrie că nu treceau de selecții neapărat cei virtuoși. Cei învățați sau cei puternici. Cei egoiști sau cei sociabili. Nu era o rețetă, de aceea în cartea de memorii a dat doar cîteva exemple de supraviețuitori. Toți aveau în comun faptul că reușeau să obțină o felie de pîine sau un polonic de zeamă în plus. Dar cum au reușit să obțină suplimentul rămîne un secret îngropat odată cu lagărul.
Nu avem cum înțelege legile lagărului. Pentru că sub greutatea ororii, legile și limbajul se deformează într-un mod care scapă fizicii curente. Primo Levi ne pune în gardă: „Cum foamea noastră nu e totuna cu senzația celui ce sare o masă, tot așa felul nostru de a simți frigul ar avea nevoie de o denumire aparte. Noi zicem „foame”, zicem „oboseală”, „teamă” și „durere”, zicem „iarnă”, dar sînt cu totul altceva decît se știe. Acestea-s cuvinte libere, create și folosite de oameni liberi, care trăiau bucurîndu-se și suferind în casele lor. Dacă Lagărele ar mai fi continuat să existe, s-ar fi creat un nou limbaj, un limbaj aspru; doar prin el s-ar putea exprima ce înseamnă să trudești toată ziua în vînt, la o temperatură sub zero grade, avînd pe tine doar o cămașă, indispensabili, o haină și pantalonii de pînză, să fii vlăguit și înfometat și să ai conștiința sfîrșitului care vine spre tine”.
După cum și reacția la stimulii și veștile din afară e din cu totul alt registru. Oamenii au căpătat un soi de capacitate de a orbitaliza informația. Bună sau rea, aceasta era ținută la distanță, nici respinsă, nici primită, ca un satelit în jurul unei planete suspicioase. Nu mai zîmbeau la veștile bune, nu mai plîngeau la cele rele. Totul era ținut în imponderabilitate, nimic nu era crezut, nimic nu era respins. Pentru oamenii învățați cu moartea degradantă veștile nu mai puteau fi rele sau bune. Nu îi mișca nici apropierea rușilor, anunțată de cutremurele mici și bubuiturile înfundate ale focurilor de artilerie. Numai așa pot fi explicate fotografiile supraviețuitorilor de la Auschwitz din primele zile ale eliberării. Cu niște zdrențe pe ei, cu te miri ce pe cap, cu mîinile descărnate atîrnate de gardul intangibil pînă atunci. Și mai ales cu privirile care-l imponderabilizau pe fotograf.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Supraviețuitori din lagărul de la Auschwitz, ianuarie 1945, © Sputnik.
