Un interviu imaginar cu Petre Pandrea

În primii ani de după 1990, la singura televiziune de atunci apărea un personaj straniu, complet atipic pentru ceea ce se putuse vedea la TVR cu doar puţin timp în urmă. Un bătrîn cu fes pe cap, cu dioptrii venerabile, dădea interviuri de pe marginea patului despre credinţă, cultură şi oameni care au fost. Tremurul fizic contrasta cu precizia sculpturală a loviturilor de vorbă. Era Petre Ţuţea, iar sentenţiozitatea sa am descoperit-o recent şi în scris. Îi aparţine aproape în egală măsură unui prieten și coleg de generație, care murise însă în 1968: Petre Pandrea.

În 1932, scoseseră amîndoi o revistă, se chema Stînga. Petre Pandrea spunea despre ea că a avut succes, chiar dacă efemer: la un moment dat, revista s-ar fi tipărit în 80.000 de exemplare. Apoi drumurile lor ideologice s-au despărţit. Ţuţea a căzut, a povestit Pandrea, în mrejele lui Nae Ionescu. În schimb, Pandrea a rămas un simpatizant comunist, deşi cometa Nae Ionescu trecuse şi pe lîngă el, în liceu.

Colegialitatea dintre cei doi a rezistat însă. Şi a luat forme dintre cele mai diverse, inclusiv la închisoare, la Ocnele Mari. Şi apoi, în întîlnirile din ceea ce părea a fi în afara închisorii. În zeci de ani era destul timp pentru forjarea unui stil comun de însemnare a vremurilor. Ţuţea l-a exersat oral; Pandrea se ducea acasă şi îşi scria memoriile. Și chiar dacă Pandrea spune că a învățat de la Arghezi „pledoaria scurtă, simbolică, corosivă, sarcastică”, și Țuțea ar fi putut spune probabil același lucru.

Am selectat mai jos, dintr-un interval al acestor memorii, 1954-1956, cîteva astfel de sentinţe ale lui Petre Pandrea. M-am limitat la oameni, deşi sînt destule şi pentru vremi. Aşa a apărut ideea unui interviu imaginar, în care intervievatorul rosteşte numele cîte unui om iar Petre Pandrea îl caracterizează din cîteva cuvinte iuţi, precise, neiertătoare. Dar înainte de „interviu”, se impun cîteva precizări.

Nu sînt primul care remarcă spontaneitatea, precizia şi şfichiuiala sentinţelor lui Petre Pandrea – într-un cuvînt, spectaculozitatea lor. Dar e o capcană să ne rezumăm la asta. Nu am înţelege demersul major al memorialisticii lui Pandrea. El descrie aici nu spectaculozitatea umană, ci natura umană. Ar fi comod – şi nu neapărat greşit – să spunem că Pandrea îşi exprimă frustrările, obsesiile, grandomaniile. Dar am rata un prilej mult mai important şi extrem de rar de a privi lumea printr-o breşă pe care numai cineva ca Pandrea putea să o facă.

În ce constă perspectiva aproape unică a lui Petre Pandrea? Tocmai în îmbinarea celor două profesii pe care el le-a exersat. Pandrea a fost avocat, şi din această postură a văzut mulţi oameni dezbrăcaţi. Atunci cînd ai încurcat-o, sînt două locuri unde mergi şi de cele mai multe ori te dezbraci: la medic şi la avocat. Petre Pandrea a văzut oamenii în nuditatea acţiunilor lor intime, dincolo de păienjenişul social conformist. I-a văzut, i-a observat, a înţeles resorturile care îi mişcaseră. Prin meseria lui, avea acces la secretele firii umane. Colecta clientelă şi aşa colecta cunoaştere. Ajunsese să navigheze foarte jos, pe sub radarul care controlează conformitatea acţiunilor noastre. De aceea, pentru el noţiunile comune, de genul comunist – anticomunist, aveau o valoare relativă. El vedea dincolo de astfel de disjuncţii simpliste, punea în context, corela – viza de fapt categoriile esenţiale. În rest, a mai adăugat talentul de memorialist şi inteligenţa clasificărilor. Şi încă un ingredient rar: incoruptibilitatea.

Petre Pandrea a fost defensiv. El lua apărarea. Nu cu asta se ocupă un avocat? Nu toţi. Drept la apărare aveau şi comuniştii, în perioada interbelică, pe cînd erau scoşi în afara legii. Dar Pandrea credea că şi pentru cei din afara legii există o lege care trebuie respectată, impusă. Şi a devenit avocatul comuniştilor. Atunci cînd un legionar a avut nevoie de el, l-a apărat şi pe el. Se întîmpla chiar după rebeliunea legionară. La fel şi cu un lider ţărănist, în tulburii ani de după Război. Pandrea, un om care se declara incapabil să creadă – şi aici vedea similitudini cu Nae Ionescu – a luat apărarea maicilor de la mănăstirea Vladimireşti, pe timpul următorului regim, comunist. Bănuiesc că simţul dreptăţii este cel responsabil la Pandrea şi pentru apropierea de comunism, şi pentru impulsul de a lua apărarea celor defavorizaţi de regim, indiferent care ar fi acesta. Să reţinem de aici fondul moral al lui Petre Pandrea, pe baza căruia emite judecăţile despre semeni. Dacă cele mai multe dintre ele ies dezastruos pentru oamenii în cauză, nu este pentru că Pandrea are nepărat ceva cu ei, sau vede totul în negru. Aşa sînt ei în profunzime, aşa e natura umană.

Dar simultan, în subsidiar, Pandrea mai dezvoltă o teorie. Ar fi fost prea mult pentru el – şi pentru oricine – supravieţuirea într-o ţară atît de coruptă. Aş numi-o teoria majorităţii. Conform acestei teorii, România majoritară e condamnată să fie condusă de regimuri minoritare. Schema s-a păstrat indiferent de orînduire. În interbelic, regimul minoritar a avut o natură pronunţat etnică. „Străinii” au preluat frîiele. E vorba şi de Carol al II-lea, dar şi de mulţi oameni politici influenţi. După Război, regimul conducător este confiscat de o minoritate mai degrabă morală, sau mai precis amorală, autoare pe bandă rulantă de „crime împotriva umanităţii”. Mai importantă pentru înțelegerea secolului XX la români este, după Pandrea, evidențierea mutațiilor la nivelul politic superior decît distincția regim burghez – regim comunist. Nu mă pot abține să nu extrapolez aici și în cazul regimului postcomunist. România, spune teoria lui Pandrea, a avut mereu guverne minoritare, care pentru a rezista au stimulat şi întreţinut lichelismul. Niciodată în secolul XX România profundă şi majoritară nu şi-a găsit reflexia în propria elită politică. „Teoria majorităţii” i-a permis lui Petre Pandrea să creadă că el provine dintr-un colţ nealterat de Românie, Oltenia natală, ale cărei valori coincid cu cele ale Europei Occidentale democratice. „Eu spun mereu: nu sînt român, mai ales nu sînt rumîn, cum spunea Nae Ionescu, de predilecţie, adică neo-iobag. Eu sînt oltean şi european, adică român liber în Valahia mea mică, încadrată prin destin în Europa Centrală, înainte de trecerea Dunării, în colţ carpatin”, estima Petre Pandrea.

Ilustrativ pentru teoria expusă este „recensămîntul” lui Petre Pandrea pentru România anului 1956. Sînt, scrie el, patru categorii de români. „Comuniştii în proporţie de 2%”, reprezentanţii regimului minoritar conducător, beneficiarii favorurilor sociale. Remarcabil aici este şi că într-o lucrare mult mai aplicată şi mai recentă, istoricul american Stephen Kotkin a apreciat că în societăţile comuniste, pătura nomenclaturii nu depăşea 7% din populaţie. Apoi sînt „şperţarii”, pe care Pandrea îi califică drept „foarte puternici”. Sînt cei ce iau şpagă, fac trafic de influenţă, sînt vaselina rotiţelor sociale ale sistemului viciat. Nu acced în sferele înalte ale puterii decizionale, dar înlesnesc executarea dispoziţiilor. Nu sînt o invenţie a vremurilor, sînt ca şi aceeaşi dintotdeauna. A treia categorie e formată de „oamenii cinstiţi, foarte numeroşi, nefericiţi, suferinzi, muribunzi, excesivi în langaj şi nuli în faptă”. Pe ei, precizează el, se sprijină statul. Sau mai exact, pe predicitibilitatea şi conformismul lor. Iar în a patra categorie sînt „huliganii de dreapta şi de stînga, foarte conştienţi şi pernicioşi”. Sînt precum extremiştii de azi, de orice coloratură ar fi ei, chiar dacă în prezent, spre deosebire de 1956, sînt mult mai mulţi cei de dreapta decît cei de stînga.

Cînd a tras linia, la capătul experienţelor politice atît de variate din anii 1930-1950, Petre Pandrea ajungea la concluzia că „sistemul capitalist şi sistemul socialist nu au absolut nici o legătură cu biologia, cu etica sau caracterologia. Nu e nici un plus de fericire biologică sub capitalişti, nici sub comunişti”. Voia să spună probabil că materia umană e invariabilă la sistemul politic; că satisfacţiile sau insatisfacţiile materiale sînt resimţite la fel, ţinînd cont bineînţeles de determinările şi standardele epocii. Dar, mai precizează el, „capitalismul are un singur avantaj: în epocile lui clasice, garantează libertatea socială a omului, libertatea de exprimare”, prin epoci clasice, cel mai probabil înţelegînd perioada de pînă la exercitarea autoritarismelor de dreapta de către Carol al II-lea, legionari şi Antonescu. Concluzia lui Pandrea îmi aminteşte de cea a scriitorului englez Stephen Spender, şi el un simpatizant comunist interbelic precum Petre Pandrea. Ca şi la Pandrea, motivaţia socială a propensiunii pentru comunism a jucat un rol major. A fost vorba de o sensibilitate personală, şi într-un caz şi în celălalt, nu de experienţe de pauper sau de etnic minoritar, precum în cazul unor evrei. La final însă, şi Spender ajunge la concluzia că marele neajuns al comunismului este sufocarea libertăţii artistice, un păcat capital care îl descalifică definitiv.

Sînt două momente semnificative în Memoriile… din perioada 1954-1956, care dezvăluie scepticismul lui Pandrea dat de profunda cunoaștere a naturii umane. Atitudinea sa e cu atît mai relevantă dacă luăm în considerare că în plin regim comunist, publicistul și avocatul comuniștilor tocmai fusese reținut, prin felurite pușcării, fără proces, timp de patru ani. Primul moment este legat de o eventuală intervenție americană în estul Europei și de un jurămînt pe care un guvern românesc în exil îl depusese în fața regelui Mihai. „Au jurat să ne fericească, atunci cînd se vor întoarce. Au jurat să lupte pentru țară, cu icre negre, cu vin negru, fiindcă în neagra emigrație, chiar vinul este negru”, nota el ironic și amar. Și îi numea pe emigranți „cocori”. „Se întorc cocorii să ne fericească… îi știm, îi vedem ce pot, îi cunoaștem.” Al doilea moment e legat de revoluția din Ungaria din 1956. „În ceea ce mă privește”, scrie el, „nu sînt deloc dispus să mă amestec în acest tragic, sîngeros și istoric conflict dintre dictatura proletariatului și cavalerii libertății burgheze. (...) Nu m-amestec în comploturi, nu intru în bande și facțiuni, nu mă interesează absolut nici un partid românesc, fiindcă le cunosc – vai! – toate idealurile și culisele lor.” Remarcă tensiunea oamenilor de pe stradă, e la curent cu momentele de cumpănă ale revoltei, consemnează reintrarea tancurilor sovietice în Budapesta și reacția de la București la această veste: „Valahii care fac răzmeriță la crîșmă și cafenea au intrat în panică și gaură de șarpe.”

Personajele „miniportretelor” care urmează sînt fie intelectuali, fie politicieni. În marea lor majoritate, ei par să facă parte din cea de-a doua categorie sociologică a lui Petre Pandrea, a „șperțarilor”. De altfel, nici în privința politicienilor și nici în cea a intelectualilor, Petre Pandrea nu pare să îşi facă vreo speranţă. Politicienii din prezent sînt „un grup restrîns de fanatici, cu o grupă selecţionată de lichele, care îşi face mendrele cu 16 milioane de laşi şi vechi neoiobagi”. Şi nici intelectualii actuali nu sînt moralmente departe. „După 23 August, intelectualitatea ar fi pactizat dintru început cu Armata Roşie şi comuniştii, dacă n-ar fi fost confuzia guvernării cvadripartite”, crede Petre Pandrea. Numerotarea din textele citate indică paginile din care acestea au fost extrase pentru imaginarul interviu.

Miniportrete

Constantin Argetoianu

Corcitură de latin şi ţigan tătărăsc, în gusturi şi fizionomie, langaj şi comportare. – p. 250

Tudor Arghezi

Are stofă de măscărici, pe un fond de gospodar monarh. – p. 255. Rubicond şi borţoşel, cu mustăcioară neagră, stufoasă, ca un vrăbioi. – p. 252. Lichea de ariergardă. – p. 446

Dan Barbilian

În orele sale libere, măscărici: poetul Ion Barbu. – p. 216

Carol al II-lea

Pramatie care a tulburat și zgîlțîit viața publică valahă între 1930 și 1940. – p. 323. Derbedeu internațional și papugiu bucureștean incapabil de venerație. – p. 301

Iosif Chișinevschi

Cancelarul de fier al valahilor puturoși, cu caftan de la Kaganovici. – p. 283

Emil Cioran

Nu eram prieten cu el. Era mai tînăr şi urletele lui de fiară înjunghiată în paginile Vremei nu-mi produceau nici o emoţie. – p. 549. Era un Oblomov valah anti-aer, anti-geam, anti-apă. – p. 550

Petre Constantinescu-Iași

Sifilitic tratat, căruia i-au dispărut încrețiturile pe creier și – deci – memoria. – p. 175

Nichifor Crainic

Alt ţigan, care a scris versuri cu aleluia pentru curvarul de Carol II, ca să-l facă ministru al propagandei. – p. 252

Gala Galaction

Ţigan şătrar. – p. 252. Are laşitatea fizică şi laşitatea morală a tuturor sibariţilor, a esteţilor şi a neronienilor. – p. 574

Gheorghe Gheorghiu-Dej & Gheorghe Apostol

Doi groștei, doi purcei, doi țigănuși, pseudonimele lui Ioșca (Chișinevschi). Unul chelner, altul cheferist. – p. 174

Petru Groza

Urmaș de asasin latini, strămutat în Dacia ca gîde al lui Decebal, învățat de gentry-ul maghiar să se îmbrace exagerat, un șmecher, un provincial năimit în Capitală. – p. 174

Radu Gyr

A ieşit după 18 ani de pîrnaie, alert, lucid, politicos, dîrz şi fin ca o sabie de Toledo, cavaler şi mandarin, deschis geniului binelui, gata în continuare de a înfrunta geniul răului. Nu l-a intimidat nimic. E gata s-o ia da capo.

Nikita Hrușciov

Acest Nastratin ucrainean. – p. 305

Garabet Ibrăileanu

Prea maladiv. – p. 497

Nae Ionescu

Nu este nici şarlatan, nici şaman, nici taumaturg. Avea probleme religioase şi metafizice care l-au chinuit pînă la demenţă. – p. 349. Era un indo-european, venit din India odată cu invazia tătarilor. Avea ceva de corcitură mongolică, aciuat la noi, aclimatizat, eflorescent, cu armonii indeite şi colori stranii. Avea şi cruzimi mongolice. N-a participat la lichidarea fizică a lui Duca?. – p. 360

Panait Istrati

Un semidoct. – p. 497

Alexandru Jar

A scris cele mai tîmpite romane politice. – p. 187

Mihail Manoilescu

N-avea conştiinţă de clasă, nici de rasă, nici de naţiune. El a fost eterna divă, dornică să joace un rol de prim rang, chiar de rang secund, dar să joace mereu la rampă. – p. 146

Regina Maria

O prostituată cu mare talent la pat, la scris, pe scenă și în viață. – p. 323

Justinian Marina

Un Everest de corupție, un prelat cu instincte de hoț de cai. – p. 521

Regele Mihai

Un fonf, un gîngav și un nărod, din care „mînăstirenii” noștri au încercat să facă un om și jumătate. Vor fi reușit să facă măcar jumătate de om? Mă îndoiesc. – p. 323

Constantin Noica

Proaspăt, efervescent, încă adolescentin, deşi se apropie de jumătatea veacului. Mi se pare filosoful cel mai apolitic întîlnit, deşi are pasiunea problemelor Cetăţii europene şi a Cetăţii valahe, aşa cum se cuvine oricărui filosof. – p. 333

Miron Radu Paraschivescu

Scrie fără convingere. Nu este o lichea fanatizată. Este un meșteșugar, iese la scenă, la comandă socialistă. – p. 309

Ana Pauker

Astrul negru al firmamentului politic românesc. – p. 243. Cabotină la menopauză. – p. 521

Lucreţiu Pătrăşcanu

Avocat leninist ateu, hotărît, pe o linie politică radicală 100%, gata de revoluţie pînă la sînge, cu fond delicat şi ferm. – p. 44. Avea mentalitatea revoluţionarului de profesie, care nu “pactizează” cu inamicul şi stă, parazitar, cu braţele încrucişate. – p. 280. Om naiv pur, moldovean drept şi neînfricat, fără pic de psihologie şi perspectivă planetară. – p. 408. N-avea nici o încredere în capacitatea revoluționară a valahilor. – p. 502

Titel Petrescu

Nu are o inteligenţă scormonitoare şi nici copleşitoare. A scris o carte probă de arhivar despre Mişcarea Socialistă. Socialismul democrat fusese monopolizat de Mirescu – Flueraş – Jumanca, iar marxismul comunist de Ana Pauker – Vasile Luca – Lucreţiu Pătrăşcanu. – p. 220. Un om de bună credință și de bună voință, dar de mediocritatea moliei, cenușiu, fîlfîind din lavalieră și cu limba împleticită. – p. 500

Mihai Ralea

Licheaua Nr. 1 a României, un vierme în brînza anticamerei. – p. 175

Lothar Rădăceanu

O pramatie nemaipomenită, un aventurier de Cernăuţi, doctor în filozofie de la Viena, prost jurnalist, prost vorbitor, detestabil caracter şi găman. – p. 221

Mihail Roller

Un nenorocit de arhivist care a terorizat Academia. – p. 175

Mihail Sadoveanu

Și-a apărat creația personală. E Ceahlăul: își apără vegetația. A vegetat și a rodit în fiecare an, în fiecare zi. – p. 175. Un pachiderm care dansa „lugojana” și „alunelul” cu o zăludă ca Paukeroaia. Strigase „trăiască Mareșalul valah al lui Hitler”, acum striga „trăiască aghiotanta lui Stalin”. – p. 298. Lichea de avangardă. – p. 446. Ceahlău fecalin. – p. 521

Alexandru Sahia

A murit dezamăgit. Are străzi, statui, poeme. Dacă ar fi trăit, ar fi nimerit cu noi la ocnă, cu noi, simpatizanții bolșevismului și ai economiei planificate. – p. 291

Belu Silber

Fugeam de el ca de un ciumat: era cunoscut ca agent de Siguranţă. Azi aşa ceva se numeşte „musăr”, „codoş”, „trompetist”, „spion”, „teoharist”. Agentul era o „ceandala”, o „cinghinea” ţigănească, o lepădătură morală, un estropiat cu care nu puteai avea contact de nici un fel, nici măcar legături de „bună-ziua”. – p. 45. Un om corupt, corupător și coruptibil. – p. 501

Matei Socor

Un veleitar semidoct, pretențios și netalentat. – p. 325

Zaharia Stancu

S-a repezit ca un hultan în jurnalistică, unde n-a avut succes major, fiindcă n-a avut răbdare să își agonisească o cultură universitară pe trepte. S-a repezit după 45 de ani în arta romanului, unde a adus mojicia ziaristului incult. – p. 316. Un pokerist politic, un cafegiu de Turnu Măgurele. – p. 175

Constantin Stere

Singurul om politic de la Mihail Kogălniceanu încoace. Plin de grandoare, de candoare, fertil şi european. – p. 68

Maria Tănase

Mahalagioaică de la Bucovățul craiovean, care alintă și alină cu valurile de sunete ale gîtlejului ei gîjîit de șpriț și tutun, stilizări de muzică populară. – p. 214

Gheorghe Tătărăscu

Despot asiatic învins. – p. 250

Tudor Teodorescu-Braniște

S-a autoarestat, ieșea din casă doar noaptea, ca huhurezii și liliecii, și se plimba prin Cișmigiu. – p. 473

Iosip Broz Tito

Un bărbier care a scos măseaua cariată a stalinismului din maxilarul comunismului și vrea să scoată măseaua cariată a agresiunii imperialiste din maxilarul capitalismului occidental. – p. 305

Nicolae Titulescu

Satrap şi eunuc. – p. 250

Petre Ţuţea

S-a adunat de pe drumuri, nu mai este o bibliotecă răsturnată, a devenit înţelept, tandru şi felin. – p. 409

Constantin Vișoianu

Cocorul din capul unghiului emigranților. Marele cocor este un păduche, în sensul parazitismului. E deștept foc, dar e leneș. A fost păduchele Spînului (N. Titulescu). I-a murit spînul, a trecut păduche lat de pește, la cel mai mare crap al Balcanului, numitul Barbu Știrbey, amantul Reginei Maria. I-a murit crapul? A trecut la piratul cu părul roșu (Max Auschnitt). – p. 137

Ștefan Voitec

Politehnician neterminat. – p. 422

__________________________

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956, Editura Vremea, București, 2011. Ediție revăzută și adnotată de Nadia Marcu-Pandrea.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.