O butadă atribuită lui Stalin – da, se acreditează cu acest prilej că Stalin ar fi fost și spiritual, în puținele momente în care nu se ocupa de sentințele de condamnare la moarte ale numeroșilor „dușmani ai revoluției” – zice că pentru polonezi, comunismul a fost „ca șaua pe vacă”. Pentru ceilalți, de exemplu români, unguri sau cehi, se înțelege că Stalin a crezut că el a fost ca șaua pe cal, cum e și normal. Dar asta e doar o deducție care ar putea fi falsă. Oricum, ce mă întreb acum este pe ce fel de animal ar fi stat șaua comunistă în cazul britanicilor. Pentru că aflu cu surprindere că într-adevăr a existat un Partid Comunist al Marii Britanii, cu toate actele în regulă, afiliat cuminte încă din 1921 la directivele Moscovei și plin de ideile cominterniste privind combaterea „parlamentarismului” și desființarea claselor și națiunilor. Astăzi, Partidul Comunist Britanic ar fi fost cel mai probabil mai secesionist ca Partidul Național Scoțian și mai entuziasmat de Brexit decît Nigel Farage și Vladimir Putin la un loc. Dar el a sucombat de moarte naturală în 1991, pe cînd chiar și URSS-ul se destrăma, și tentativele de resurecție ulterioare nu par să mai aibă vreo însemnătate.

Că expresia „comunist britanic” sună foarte stîngaci nu mai trebuie să subliniez eu. Au spus-o, de pildă, primele alegeri de după război. Pe cînd în Franța sau Italia comuniștii luau 26, respectiv 19 la sută din sufragii, în Marea Britanie aveau 0,4 – și încă acesta a fost cel mai mare procent al lor din istorie. Acesta e argumentul numărului. Dar un argument mai elegant e cel al vocabularului. Povestind o întîlnire cu șeful partidului, la sediul din anii ’30 al acestuia, în Charing Cross, poetul și scriitorul Stephen Spender, un comunist novice la acea vreme, cu care vom face cunoștință mai jos, nu folosește deloc termenul revoluționar „tovarășe”. „Domnule” în sus, „domnule” în jos, în toată conversația nu apare nici un tovarăș. De unde se poate deduce că pînă și membrii de partid britanici nu erau așa ușor „tovarăși” între ei, ci tot niște „sir” și „mister”.

Sir Stephen Spender (1909-1995) a fost un poet, romancier şi eseist englez, cu origini evreieşti şi germane, preocupat intens de temele injustiţiei sociale. Pe lîngă numeroasele sale volume de poezii, a scris memorii şi jurnale, cum ar fi Journals, 1939–1983 (1985) sau World Within World (1951), o autobiografie a anilor ‘30, precum şi o serie de eseuri, printre care Forward from Liberalism (1937), Citizens in War – and After (1945), The God That Failed (1949, în colaborare), The Struggle of the Modern (1963), The Year of the Young Rebels (1969), The Thirties and After (1978). O fundaţie care îi poartă numele se străduieşte în prezent să promoveze opera sa poetică, dar şi a celor din cercul său de creaţie.

Căutările lui Stephen Spender l-au dus în proximitatea Partidului Comunist Britanic (PCB), al cărui membru a devenit pentru scurt timp, „în iarna dintre 1936 şi 1937”. Dar colaborarea sa cu partidul comunist a fost de mai lungă durată. La invitaţia lui Harry Pollitt, preşedintele PCB, devine redactor la Daily Worker, ziarul partidului. Aici publică articole despre procesele înscenate de la Moscova, deşi tot el mărturiseşte că în cartea sa Forward from Liberalism ar fi exprimat opinii contrare celor ale lui Pollitt. În cele din urmă, ziarul îl trimite în Spania, pentru a relata despre războiul civil. Acolo se întîlneşte printre alţii cu Ernest Hemingway şi André Malraux. Cu ultimul discută despre cartea lui André Gide Retour de l’U.S.S.R. Este probabil momentul la care Spender începe să se delimiteze mai ferm de ideile comuniste. În 1949, este solicitat de Richard Crossman să scrie un eseu despre experienţa personală în legătură cu convertirea şi dezicerea de comunism. Eseul a apărut în cartea The God That Failed, iar contribuţia lui Spender a fost inclusă în secţiunea rezervată „simpatizanţilor” comunişti (împreună cu cele ale lui André Gide şi Louis Fischer), şi nu în cea a „iniţiaţilor”, a celor ce au fost efectiv membri de partid (în care au semnat Arthur Koestler, Ignazio Silone şi Richard Wright). Consideraţiile care urmează, despre raportarea lui Spender la comunism, sînt bazate pe eseul său din Zeul care a dat greş (Humanitas, 2012).

Prima întîlnire a lui Spender cu un membru al Partidului Comunist a avut loc în Germania, unde se afla la începutul anilor ‘30. Spender a devenit sensibil la argumentele prietenului său Chalmers pe fondul crizei economice din acei ani: „Eram străin și prima reacție la această suferință a fost o milă nesfîrșită față de victimele crizei ce se declanșase în 1930. Dar deși eram profund înduioșat de șomerii care stăteau pe marginea trotuarelor, privind în gol, n-am simțit, la început, că pot face mai mult decît să-i compătimesc. Aceasta se întîmpla din cauză că, fiind străin, nu mă simțeam părtaș la problemele Germaniei. Doar atunci cînd criza s-a extins pînă în Marea Britanie și în alte țări am început să înțeleg că era o boală a capitalismului pretutindeni în lume”. Spender asociază așadar criza economică și socială cu sistemul politic existent, pe care, în linia comună a epocii, îl numește „capitalist”. Aici găsim germenul apropierii de ideile comuniste al acestui literat englez provenit dintr-o familie cu orientări liberale și educat în Elveția și la Oxford. Pentru Spender, comunismul a reprezentat la un moment dat o cale de depășire a inechității sociale „capitaliste”, o alternativă. Nu a fost vorba în primul rînd de o opțiune politică în stare să se opună ascensiunii hitlerismului și nici de o reacție ca membru al vreunei minorități, deși, prin înclinațiile sale sexuale, ar fi putut să se considere astfel. Apropierea lui Spender de comunism are mai degrabă o natură intelectuală, cu o combustie care în ani s-a dovedit deosebit de bogată. Deși membru al unei clase considerate de comuniști ca fiind favorizată în capitalism, preocuparea sa intelectuală pentru justiție socială e genuină și nu există motive pe parcursul eseului de a o pune la îndoială.

Astfel, Spender supune calea comunistă de depășire a neajunsurilor „capitaliste” unor teste îndelungate. Argumentele comuniștilor sînt examinate cu maximă deschidere și onestitate; Spender e dispus „să cheltuiască” mari rezerve de bună-credință pentru a depăși contradicțiile dintre vorbe și fapte pe care comuniștii la produceau din belșug. El menționează victimele proceselor înscenate, situația grea a clasei muncitoare, cultul lui Stalin, suprimarea dezbaterilor (cazul lichidării fratricide a organizației troțkiste POUM din timpul războiului civil din Spania). Pe toate le pune în balanță cu scopul final declarat al comunismului, și anume crearea unei societăți perfecte, fără nedreptăți și favorizați. Tensiunea dintre aspectele „teoriei” și „practicii” comuniste se menține pînă spre momentul redactării eseului cerut de Richard Crossman. „Scriind acest articol, am fost mereu conștient că nici un reproș la adresa comunismului nu invalidează argumentele împotriva capitalismului. Rezultatele acestor ani plini de experiențe dureroase a fost revelația că ambele reprezintă forțe ce duc la asuprire, nedreptate, desființarea libertăților și la nenorociri de nedescris”, afirmă el. Pe comunism îl mănîncă detaliile, pare el a spune, în timp ce capitalismul e mîncat de propriul destin. Există însă, atunci cînd tragi linia, ceva care avantajează capitalismul, dar nu pentru că în sine acesta ar avea ceva în plus, ci pentru că a avut de partea sa o consacrare istorică. „Trebuie spus totuși, în favoarea capitalismului, că, întrucît are o istorie atît de lungă, își permite luxul libertății în artă și în dezbaterea dintre partidele politice; în același timp însă, acest sistem, așa cum îl vedem astăzi în America, cea mai mare țară capitalistă, nu pare a oferi o alternativă la război, exploatare și distrugerea resurselor pămîntului”.

Cu toată natura sa mai degrabă întîmplător asociată cu „capitalismul”, libertatea în artă reprezintă un argument decisiv în lupta dintre cele două curente. Se pare că pentru Spender, dacă tot nu există o cale de ieșire istorică din societatea condamnată la nedreptate, există o cale de transcendere spirituală a acestei lumi prost croite. „Dacă arta ne învață ceva, este că omul nu rămîne în totalitate prizonierul societății”. Incapabil să respingă pînă la capăt una dintre opțiuni, Spender se întoarce la salvarea prin artă din lumea lipsită de soluții sociale. „Prin artă, societatea poate chiar învăța să se elibereze, într-o oarecare măsură, din propria închisoare”. De aceea, păcatul de a înăbuși arta devine capital și letal pentru comunism. Libertatea artistului ajunge mai curînd sau mai tîrziu în contradicție cu centralismul comunist. Partidul nu va tolera nicio altă viziune decît a sa. Însă „un artist reprezintă nici mai mult nici mai puțin decît conștiința individuală în forma sa cea mai evoluată într-o societate”. A o suprima, ceea ce comunismul deja a făcut, condamnă comunismul la eșec. Trădarea supremă a comunismului e redată de Spender printr-o mică povestire de la finalul eseului: „În 1947, în Cehoslovacia, profesorul rus care preda la universitate a justificat atacul Uniunii Scriitorilor Sovietici asupra lui Pasternak, Zoscenko și alții prin aceea că Rusia nu avea nevoie de scriitori buni. «Bineînțeles că aceștia sînt cei mai buni scriitori ai noștri, a spus el, dar noi nu ne permitem să avem scriitori buni. Cei mai buni poeți ai noștri scriu poezii care descurajează oamenii exprimînd sentimentul distrugător al lipsei de sens a vieții. Dar noi avem nevoie ca oamenii să muncească așa cum n-au mai făcut-o niciodată, deci nu-i putem lăsa pe scriitori să le spună că sînt nefericiți»”.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Demonstrație comunistă de 1 Mai în Hyde Park, Londra, 1936.