Este destul de neclar care au fost dimensiunile dizidenţei anti-naziste. Probabil că e injust să o comparăm cu dizidenţa anticomunistă postbelică, şi mai ales cu cea est-europeană şi non-sovietică. În perioada interbelică, în Germania şi în URSS gradul de presiune totalitară a fost cu un ordin de mărime mai mare decît în alte ţări cu regimuri autoritariste şi chiar şi faţă de aceleaşi ţări, dar în perioada ulterioară, postbelică. Altfel spus, şi dizidenţei îi ia un timp de gestaţie şi maturizare.

Ce se ştie e că în Germania, forma cea mai simplă - şi mai temerară - a dizidenţei era asasinarea lui Hitler. La celălalt pol, a fost „exilul interior”, rezistenţa pasivă la imperativele sociale caracteristice regimului. Am menţionat acest tip de rezistenţă cînd am scris despre cartea lui Volker R. Berghahn despre jurnaliştii germani Marion Dönhoff, Paul Sethe și Hans Zehrer. Între cele două atitudini e o paletă largă de nuanţe. Una dintre ipostazele dizidenţei anti-naziste a fost popularizată de romanul lui Hans Fallada, Fiecare moare singur. Cartea povesteşte despre cazul real al unui muncitor care răspîndea manifeste anti-naziste şi care a sfîrşit executat, împreună cu soţia complice. Un alt caz de dizidenţa anti-nazistă menţionat de istorici este al grupării studenţeşti din München “Trandafirul Alb”, ai cărei lideri (fraţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst şi Kurt Huber) au fost şi ei executaţi. În Germania nazistă, dizidenţa dovedită avea aproape invariabil ca finalitate pedeapsa cu moartea.

Un tablou şi mai cuprinzător despre actele de dizidenţă anti-nazistă a fost oferit recent de volumul Defying Hitler. The Germans Who Resisted Nazi Rule (Sfidîndu-l pe Hitler. Germanii care s-au opus regimului nazist). Autorii – Gordon Thomas, care a fost un jurnalist britanic specializat pe investigaţie, şi Greg Lewis, jurnalist şi realizator de documentare video – au procedat cronologic, de la preluarea puterii de către Hitler şi pînă spre sfîrşitul războiului.

Unul dintre cazurile menţionate este cel al americancei Mildred Fish-Harnack, căsătorită cu un funcţionar guvernamental german. Ea a fost oripilată de imaginile brutale ale arderii publice a cărţilor în Germania, fondînd ulterior grupul Rote Kapelle prin care le furniza americanilor şi ruşilor informaţii despre nazişti. Toţi cei 45 de membri ai grupului au fost prinşi şi condamnaţi la moarte, se arată în carte, iar Mildred Fish-Harnack a devenit singura americancă “executată din ordinul lui Hitler”. Un alt spion anti-azist a fost generalul Hans Oster, care a lucrat împreună în acest sens cu versatilul amiral Canaris. Un alt caz interesant relatat în carte este cel al lui Kurt Gerstein, care a intrat în SS doar pentru a devoala teribilele mecanisme ale lagărelor de exterminare, devenind astfel unul dintre primii whistleblowers, am spune azi, ai tragicului fenomen nazist. „Trandafirul Alb” are şi el un capitol consistent în carte, ca şi cazul tentativei eşuate de asasinare a lui Hitler a grupului condus de coloneii Henning von Tresckow şi Claus von Stauffenberg. Cît de izolate sau cît de convergente sînt toate aceste ipostaze pentru a defini o dizidenţă anti-nazistă, în ce măsură ele contrazic imaginea destul de fermă a germanilor care au aderat în masă la ideologia nazistă - rămîne o problemă deschisă.

 Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.