Patriarhi ai jurnalismului german

● Volker R. Berghahn, Journalists between Hitler and Adenauer. From Inner Emigration to the Moral Reconstruction of West Germany, Princeton University Press, 2019.

Cum au reacționat jurnaliștii germani la preluarea puterii de către Hitler în 1933? Ce opțiuni au avut ei la dispoziție în toți anii în care țara a fost condusă de naziști, inclusiv în anii de război? Ce rol au avut jurnaliștii în revenirea democratică a țării și cum s-au raportat ei la politicile cancelarului Adenauer? Sînt temele principale ale unei interesante cărți recente, Journalists between Hitler and Adenauer. From Inner Emigration to the Moral Reconstruction of West Germany. Autorul, Volker R. Berghahn, este profesor emerit de istorie la Columbia University și a mai scris lucrări precum American Big Business in Britain and Germany și Europe in the Era of Two World Wars.

Potrivit lui Berghahn, la venirea naziștilor la putere, germanii au reacționat în mai multe feluri. Unii au optat pentru emigrare, alții au devenit membri ai rezistenței active din țară, o parte considerabilă s-a decis pentru intrarea în partid, iar alții au plonjat într-un fel de ”exil interior”, în care își permiteau să se distanțeze de regim printr-o echilibristică permanentă a dizidenței și colaborării. Într-un astfel de „exil interior”, spune autorul, au intrat și cei trei mari jurnaliști din Hamburg de care se ocupă cartea lui Berghahn.

Cei trei sînt văzuți printre patriarhii jurnalismului german, prin prisma activității lor din ultimii ani ai Republicii de la Weimar, dar și prin cea de după apariția Germaniei Federale. Este vorba de Marion, contesa Dönhoff, care a devenit editoarea revistei Die Zeit și care a încetat din viață în 2002, la venerabilă vîrstă de 102 ani, de Paul Sethe, ”bătrînul înțelept al jurnalismului vest-german” și de Hans Zehrer, redactor-șef la Die Welt. Dacă Marion Dönhoff și Paul Sethe s-au implicat în tentativa de asasinat a lui Hitler din 1944, Hans Zehrer a preferat anonimatul total pe o insulă din Marea Nordului. Poate că azi numele fiecăruia nu mai e la fel de sonor, dar în epocă, în deceniile lor profesionale de vîrf, și anume anii ’50-’70 ai secolului trecut, ei au jucat un rol important în dificila definire a profilului moral al Germaniei de Vest după război.

Există o palidă asemănare între ceea ce s-a întîmplat cu jurnaliștii germani în 1933 și cu cei români în 1945. Asemănarea constă în faptul că anul 1945 a marcat și el începutul unei perioade de totalitarism în România, cînd jurnaliștii au avut de ales între exilul fizic, cel interior sau cel de penitenciar. Astfel, din țară au plecat ziariști influenți precum Pamfil Șeicaru (”Curentul”) sau Stelian Popescu (”Universul”), care de altfel fuseseră judecați in absentia și condamnați la moarte pentru ceea ce se considerase atunci atitudinea lor pro-nazistă din timpul războiului. Alții, cum ar fi Tudor Teodorescu-Braniște sau Felix Brunea-Fox, au intrat treptat în anonimat. Cîțiva au ajuns, mai repede sau mai tîrziu, după gratii, printre ei numărîndu-se Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Dar asemănarea e valabilă și vizibilă doar retrospectiv. Procesul și sentințele din 1945 au fost făcute tocmai în numele apărării democrației, pe care cei condamnați ar fi pus-o în pericol prin articolele lor.

Astfel ajungem la diferența de fond dintre dintre Germania și România, diferență care face atît de dificilă adaptarea temei cărții profesorului Berghahn la situația din România. Paranteza totalitară din Germania s-a deschis în 1933 și s-a închis în 1945. Simplu și clar. În România însă, începînd cu 1938, s-au tot deschis astfel de paranteze. Ba chiar, dacă luăm în calcul cenzura presei de stînga și de extremă-stînga, ele au debutat mult mai devreme. Paranteza deschisă în 1945 era deci cel puțin a treia paranteză totalitară, după cea a dictaturii regale din 1938 și a guvernului Antonescu din timpul războiului. Toate acestea s-au închis treptat, ultima dintre ele în 1989. Poate de aceea e greu să vorbim și de patriarhii jurnalismului românesc.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.