Din cînd în cînd, unii profeți se ocupă mai mult de fantomele trecutului decît de viitor. Dar avertismentele lor riscă să ne trimită să păzim porți pe care niciun dușman nu le forțează. Iar pericolul poate veni chiar dinspre podiumul de pe care ei profețesc.

Aud de exemplu că România e din nou pîndită de pericolul comunist. Las la o parte că nu se precizează cine îl va aduce de această dată, prima oară fiind importat de la Moscova. Sau poate de data aceasta îl vom produce noi, din resurse interne? Interesant mi se pare să ni se spună și cum anume reînvie comunismul? Cumva au început din nou să circule ideile revoluției socialiste, se agită proletariatul, se înroșesc sindicatele, e din nou la modă lupta de clasă și combaterea burgheziei? Și dacă da, fie și la proporții microscopice, cine mai duce această luptă, din moment ce, de cînd cu vacanțele la greci, am devenit cu toții niște burghezi?! Cine mai face revoluția? Emigranții? Sau cei prea ocupați să se plîngă la televiziuni că au rămas în ”această țară”?!

Reînvierea comunismului seamănă cu reînvierea legionarismului, de care iar au grăit unii profeți, poate aceeași. La fel, ni s-a comunicat că naționalismul verde, altoit cu ortodoxismul fundamentalist, e pe poziții, gata de un major reviriment politic. Dar unde e antisemitismul virulent, care a dat de fapt sensul legionarismului? Aici profeții, sfioși, tăcură. Au omis, printre altele, și acest detaliu.

De fapt, starea pentru care trebuie să fim în alertă este halucinația de masă. Și comunismul, și nazismul, au fost astfel de halucinații colective care odată instalate au generat o logică proprie, cu final dezastruos. E evident că există racile ale comunismului sau nazismului care sînt de combătut, sau că există anticomuniști de circumstanță, politică sau materială, care de asemenea ar trebui puși la punct, dar mai greu atîrnă faptul că forma viitoarei halucinații nu o poate prevedea nimeni, oricît ar fi el de competent.

Ce am putea face pentru a prevesti apariția următoarei posibile dictaturi, care nu va semăna cu cele pe care le știm, e să urmărim niște indici de bază - și nici așa nu putem fi siguri de reușită. Un exemplu ar proveni tocmai de la tot ce este asociat cu fenomenele de masă. Devin circumspect ori de cîte ori televiziunile pornesc o cruciadă și ne indică vinovățiile, iar Facebook-ul se umflă de torenți de sentințe și condamnări. De la isteria de masă la halucinația colectivă nu sînt chiar așa de mulți pași. Alt exemplu: libertatea circulației ideilor. Cînd ni s-a restricționat accesul la informare, cînd nu ne mai putem exprima din cauza cenzurii sau a autocenzurii, chiar dacă procesul e prezentat într-un ambalaj atractiv, putem suspecta că ni s-a injectat prima doză dintr-o (nouă) substanță halucinogenă.

Am mai scris în Dilema veche despre cei s-au opus regimului nazist, mai frontal sau mai razant. Public mai jos traducerea proprie a unui fragment dintr-o carte de memorii din perioada în care indicii de care spuneam începuseră să se schimbe în Germania. Este vorba de anii dintre 1914 și 1933, cînd Hitler a devenit cancelar. Sînt exact acei ani în care, în loc să se întoarcă la autocrația lui Bismarck, cum ar fi putut prevesti profeții noștri, Germania intra în plin în halucinația nazistă. Cartea a fost scrisă în 1939, a stat mulți ani în manuscris și a apărut abia în anul 2000. Eu am găsit ediția ei engleză, intitulată, ca și volumul semnalat în link-ul de mai sus, tot Defying Hitler. Volumul are 40 de capitole, fiecare fotografiind cîte un moment mai important din devenirea spiralată în jos a Germaniei interbelice. Îl prezint mai jos pe primul, cel introductiv. Deși e din perioada pre-nazistă, descrierea autorului va părea cunoscută celor ce au trăit și în comunism. Și asta pentru că pînă la un punct așa încep halucinațiile colective.

Și Sebastian Haffner - autorul memoriilor, pseudonim pentru Raimund Pretzel - a vorbit despre „talentul oamenilor de a crea isterie în masă”. A simțit prima oară drogul adictiv al ”isteriei” în perioada Primului Război Mondial. Și apropo de creuzetul unic în care se naște fiecare tip de halucinație, el e de părere că generația născută între 1900 și 1910 este cea mai reprezentativă pentru nazism. Este generația băieților care a resimțit Primul Război Mondial ca pe o joacă adictivă, plină de adrenalină - și care a devenit în cel de-al Doilea Război Mondial cea mai predispusă la a reînvia senzațiile belicoase.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

***

Sebastian Haffner
Defying Hitler (fragment)

Aceasta este povestea unui duel.

Este un duel între doi adversari foarte inegali: un stat excesiv de puternic, formidabil și lipsit de scrupule și un individ insignifiant și anonim. Duelul nu are loc în ceea ce îndeobște este cunoscut drept sfera politică; individul nu e nici pe departe un politician, și cu atît mai puțin un conspirator sau un dușman al statului. Pe parcurs, el se află preponderent în defensivă. El nu vrea decît să își păstreze ceea ce el consideră a fi integritatea lui, viața lui particulară, demnitatea personală. Acestea sînt sub o presiune constantă din partea guvernului din țara în care locuiește, presiune exercitată cu mijloace deseori rudimentare, dar din cele mai brutale.

Amenințător, statul îi cere individului să renunțe la prieteni, să-i abandoneze pe cei dragi, să își trădeze crezurile și să își asume în schimb altele noi, prestabilite. El trebuie să folosească o nouă formă de salut, să mănînce și să bea într-un fel care nu-i place, să se ocupe în timpul liber de lucruri care-i repugnă, să fie dispus la activități pe care le disprețuiește, să își renege trecutul și individualitatea. Iar pentru toate acestea, el trebuie să își exprime entuziasmul și deplina recunoștință.

Individul se opune la toate aceste lucruri, dar este prost pregătit pentru încleștare. El nu s-a născut erou, cu atît mai puțin un martir. El este doar un om obișnuit, cu slăbiciunile lui, crescut în vremuri vulnerabile. Dar cu toate acestea, el este un oponent încăpățînat. Și așa intră el în duel - fără entuziasm, ridicînd din umeri, dar cu determinarea tăcută de a nu ceda. El este, desigur, mult mai slab decît adversarul său, dar în același timp mai agil. Îl vei vedea ferindu-se și aplecîndu-se, înaintînd și retrăgîndu-se, evitînd la mustață lovituri devastatoare. Vei admite că, pentru cineva care nu e nici erou, nici martir, el reușește să facă o figură bună. Însă în cele din urmă, îl vei vedea obligat să abandoneze lupta, sau dacă vrei, să o transpună într-un alt plan. 

Statul este Reich-ul german și eu sînt individul. Poate că e interesant de urmărit lupta noastră, ca orice luptă (și într-adevăr eu sper să fie așa), dar eu nu o reproduc doar pentru amuzament. Există un alt scop, mai apropiat de gustul meu.

Duelul meu privat cu cel de-al Treilea Reich nu e unic. Mii, poate sute de mii de astfel de dueluri, în care un individ încearcă să își apere integritatea și demnitatea personală împotriva unui stat formidabil de ostil, au fost purtate în Germania în ultimii șase ani. Fiecare se petrece într-o izolare totală, fără martori. Mulți dintre participanții la duel, mai buni eroi sau martiri prin natura lor, au dus lupta mai departe decît mine - pînă la lagărele de concentrare sau la spînzurătoare - și vor avea parte probabil de un viitor monument. Alții au fost înfrînți mult mai devreme și se numără acum printre nemulțumiții tăcuți din rîndurile rezerviștilor SA sau ale NSV. 

Alții ar putea considera cazul meu drept unul tipic. Pornind de la el, poți ușor evalua șansele omenirii în Germania de azi. Veți constata că sînt destul de slabe. Nu ar fi fost așa de lipsit de speranță dacă lumea de-afară ar fi intervenit. Cred că este în continuare în interesul lumii ca aceste șanse să crească. Este prea tîrziu să evităm un război, dar ar putea scurta războiul cu un an sau doi. Acei germani de bună-credință care luptă să își apere pacea personală și libertatea personală se luptă, fără ca ei s-o știe, pentru pacea și libertatea lumii întregi.

De aceea mie îmi pare în continuare că merită să atragem atenția lumii asupra evenimentelor necunoscute din interiorul Germaniei.

Cartea va spune o poveste, nu va ține o predică; dar ea are o morală care, ca și „tema cealaltă, mai importantă”, din Variațiile Enigmei ale lui Elgar, în mod tăcut „străbate întregul în lung și în lat”. Nu mă va deranja dacă, după ce o citiți, veți uita toate aventurile și incidentele pe care le-am pomenit; dar voi fi fericit dacă nu veți uita morala însoțitoare.