Teoria strunelor

Într-o după-amiază de vară, în timp ce lucram de acasă, fondul sonor al străzii – o cacofonie de claxoane, înjurături, frîne și sirene – mi-a fost tulburat de adierea unei viori. Cineva cînta Vivaldi. Un sunet care părea venit din alt Univers în acel tablou tern al urbanului. Ascultîndu-l, tot haosul auditiv al străzii dispărea – era ca și cum, prin muzică, pătrundeai dincolo de învelișul vizual al lucrurilor în chiar esența ordonată și firească a existenței – acea esență pe care, deși o avem în noi, ca energie creatoare, o ignorăm, pierduți în balastul veșmintelor unui prezent tangibil. Pentru o clipă, armonia sunetelor mi-a recreat legătura invizibilă și de neexplicat cu ceea ce numim suflet.

După cîteva luni l-am reîntîlnit.

Aflîndu-i povestea, ascultîndu-i muzica, m-am întrebat ce anume îi face pe unii să rămînă pe făgașul lor, iar pe alții să renunțe? E o chestiune de voință, de conjunctură, de alegeri? De destin? Cum putem explica de ce viețile noastre iau turnuri neașteptate în pofida unei logici sociale? Sîntem guvernați de o putere supranaturală care ne ghidează existența sau totul e doar o serie de coincidențe și accidente haotice?

Dacă, în mitologia greacă, Clothos, Lachesis și Atropos, cele trei Moirae, erau cele care ne scriau și controlau destinele, în vremurile noastre știința preia sarcina explicării cauzalității și ordinii universale. Și, poate nu întîmplător, una dintre aceste încercări se numește „Teoria strunelor” – o precursoare a posibilei „Teorii a tuturor lucrurilor”, prin care materia din care e format Universul este de fapt muzica emanată de vibrația particulelor invizibile aflate în miezul atomilor – numite de cercetători „strune”. Lumea e alcătuită astfel din vibrația acestor strune – un model ipotetic matematic, prin care s-ar putea calcula evoluții ale Universului și, extrapolînd, ale destinului.

Iar povestea trubadurului Ștefan Tajti este o demonstrație empirică a existenței acestui destin. Din cauze sociale, nu a putut urma Liceul de muzică, dar a studiat de unul singur vioara, a urmat cursurile unei Școli Populare de Artă și, după 18 ani de la terminarea liceului, a intrat la Conservatorul din București – pe care l-a și absolvit. Dar nu ca violonist, ci ca pedagog – pentru că acele „blestemate legi ale conștiinței” dostoievskiene au scurtcircuitat încrederea în sine, presiunea inhibițiilor sociale făcîndu-l să se simtă prea modest în raport cu talentul și aspirațiile sale. Soarta a intervenit din nou. În loc să-și ducă viața într-un ritm călduț și să rămînă profesor, a plecat hai-hui prin lume – devenind artist stradal. Timp de 30 de ani a cîntat pe străzile orașelor din Europa, ajungînd în Brazilia. A revenit în țară, unde își continuă misiunea – pentru că bucuria de a aduce muzica aproape de oameni a devenit, în timp, pentru el, o misiune, un destin.

Povestea trubadurului stradal poate fi doar atît. O poveste. Dar, dacă ne lăsăm mintea să hălăduiască pe alte tărîmuri, poate auzim, prin ea, fie și pentru puțin, simfonia plină de armonie a Universului.