O distopie românească
La mitingul de anul acesta al Diasporei două pancarte mi-au atras atenția. Pe una scria „Fără mici și bere, PSD-ul piere”, iar pe cealaltă „Neam vîndut pe 2 mici”. În spatele hazului de necaz, mesajul este, în fapt, unul grotesc, căci este esența distopiei pe care o trăim.
Dar nu e vorba despre o distopie „clasică”, una literară, în care acțiunea se petrece, de cele mai multe ori, în viitor, într-o societate sumbră, închisă, oprimată de un Stat atotputernic, o societate de oameni hipnotizați, care cred cu tărie că trăiesc într-o lume perfectă, care nu se revoltă și care nu crîcnesc, nici măcar între patru pereți.
România a inventat o nouă formă de anti-utopie, o combinație între Caragiale și Ionesco, între superficialitate și disperare. Ea nu se petrece în viitor, ci în prezent. Culorile ei de suprafață nu sînt sumbre, ci aparțin, mai degrabă, unei atmosfere de bîlci, în care predomină culorile țopeniei. Dar, deși prezentăm toate simptomele acelui „loc rău” – un Stat care nu pune pe primul plan siguranța și bunăstarea cetățenilor, ci cultul propriei personalități, o elită politică care clămpăne pînă la exasperare folosind acel teribil mioritic „o să facem / o să dregem”, fără a face și fără a drege mai nimic, diferența majoră a distopiei noastre mioritice constă, de fapt, în oameni.
Căci românii nu sînt opresați. Ne place sau nu, sîntem de fapt liberi să gîndim, să vorbim, să acționăm – și, indiferent de mentalitățile politice, majoritatea chiar își dă seama că nu trăiește nici pe de parte într-o societate roză. Cu toate acestea, o acceptă și o întreține „așa cum e”.
Și problema nu este doar că unii se încăpățînează să nu renunțe la idolatrii pe linie de partid, ci mai degrabă că mulți dintre români au căpătat în timp o mentalitate de cetățean de mîna a doua. Acel cetățean care nu-și cunoaște drepturile, și chiar dacă și le cunoaște, îi e frică să și le exercite. O frică provenită mai ales pe filieră economică. În România predomină, din păcate, mentalitatea omului sărac, căruia nu-i prea vine să se revolte cînd e tratat cu grosolănie. Acel om care e prea obișnuit să-și țină căciula în mîini – căci, probabil, așa i-au zis și părinții, și cunoscuții: e mai bine să nu se pună rău cu „autoritatea”, chiar dacă această „autoritate” își bate joc de el și îi încalcă, cu bună știință, drepturile. Acel om care stă în poziție de ghiocel, pentru că are impresia că nu merită mai mult. Acel om care se bucură doar preț de doi mici și o bere. Iar această atitudine de umilință întreține, pe de o parte, obrăznicia unei elite politice viciate, iar pe de alta, perpetuează o stare de apatie, de neimplicare, de lîncezeală – o altă trăsătură a societății distopice fiind retragerea din lumea exterioară.
La răstimpuri, acest om își linge nițel rănile și are puseuri de orgoliu. Și-și spune că e mîndru că e român, ignorînd de fapt în ce țară trăiește. Ignorînd faptul că nu e respectat. Ignorînd că Statul nu are grijă de el. Ignorînd că i-au plecat copiii. Se gîndește mai ales la un trecut glorificat bombastic, la ii, la proverbialul suflet frumos și plin de poezie al românului, ignorînd distopia paradoxală pe care el însuși o clădește în jurul lui: i se poate opune, ar putea să-și schimbe viața, dar nu o face. Din frica auto-indusă că e cetățean de mîna a doua, dar, uneori, și din comoditatea de a reacționa, de a taxa, de a-și cere drepturile.