Lașități cotidiene
Cînd un post de radio din Ohio a decis să nu mai difuzeze „Baby, It’s cold outside”, un cîntec clasic din 1944, din cauză că unii ascultători, adepți ai mișcării MeToo, s-au plîns că versurile „incită” la relații sexuale neconsensuale, primul meu impuls a fost să blamez, exclusiv, ridicolul acelor orbiți de patimă. Apoi m-am uitat în cealaltă „tabără”: reprezentanții postului radio au afirmat că nu a fost decizia lor, ci a ascultătorilor. Cu alte cuvinte, s-au „acomodat”. Au cedat presiunilor, de teamă să nu-și piardă audiența, creînd, poate, un precedent care va dăuna nu doar curentului MeToo, ci și libertății de exprimare.
Azi am ajuns să rîdem de feminism, să facem miștouri de MeToo, să blamăm corectitudinea politică tocmai din cauza extremismelor absurde în care acestea au căzut. Dar este doar vina înflăcăraților care au dus lucrurile prea departe, sau și a celor care, în ciuda bunului-simț, a logicii și a convingerilor, i-au susținut? Cînd, pentru avantaje materiale și sociale, spunem una, dar gîndim alta, nu dăm dovadă de lașitate?
Bineînțeles, jocul social este plin de lașități, mai mari sau mai mici. Complezența este una dintre ele, dar vorbim despre o lașitate de multe ori benignă. Aud de multe ori „Am vrut să-i spun adevărul, dar nu se făcea” – dorința de a nu jigni sentimentele îndemnîndu-ne astfel să facem mici concesii sociale. Compromisul social nu e însă de blamat cînd este minor și nu afectează pe alții, ci din contră, îi protejează. Nu e același lucru cînd invoci motive elegante pentru a scăpa de o petrecere cu falsa aderare la un grup cu convingerile căruia nu ești de acord.
Dar cînd părerea altora despre noi devine atît de importantă, încît ajungem să-i sacrificăm pe alții sau să facem rabat la propriile principii, nu mai vorbim despre o simplă politețe, ci despre o lașitate malignă. Căci politețea și ipocrizia nu stau pe aceeași treaptă.
Nici feminismul, nici corectitudinea politică sau curentul MeToo nu vor schimba de fapt adevărata natură a omului. Sînt mai degrabă instrumente menite să țină în frîu ilegalități și să tempereze extremismele. Cînd aceste instrumente cad ele însele în extremă, pe lîngă faptul că se discreditează, anulîndu-și astfel menirea, există și pericolul de a radicaliza unele porniri latente. Căci extremismul va naște extremism.
Cei cu porniri rasiste sau misogine, chiar dacă sînt benigni, pot deveni din ce în ce mai iritați și mai vocali, iar realele tentative de hărțuire sexuală vor putea ajunge să fie trecute cu vederea, pentru că, nu-i așa, MeToo a devenit deja o vînătoare ridicolă de vrăjitoare. Iar asta nu va fi doar din cauza unor adepți înflăcărați care pierd hățurile logicii, ci și a celor care, fiind în măsură să regleze la timp derapajele acelor idei, nobile la bază, le dau apă la moară, din lașitate, de frică să nu fie luați în colimator, dacă pun piciorul în prag.
