Este bunul-simț desuet?
Guvernul Dăncilă vrea să publice un volum editorial al realizărilor sale în anul 2018. Căci pare că nu mai e suficient să dea un raport sau să facă o statistică. Ci să facă un „volum”. Cu bani publici.
O știre din șirul multora, prea multora, care te fac să te întrebi dacă normalitatea și bunul-simț n-au părăsit cumva societatea românească. În fiecare zi politicul este prezent într-un soi de pastișă grotescă a unei societăți normale. Incompetență, grosolănie, prostie, declarații aiuristice, luările de poziție și inițiative care au depășit de mult limitele decenței și care ne aruncă într-un ridicol greu de digerat.
Dacă privești din afară, scena politică pare un soi de comedie bulevardieră jucată de marionete improvizate în grabă, pentru un public care nu are pretenții și nu cere calitate, ci doar un spectacol „cum o fi el”. Din păcate, acele marionete improvizate și acel scenariu însăilat ne cam dictează destinele tuturor.
Aroganța liderilor noștri politici, ai celor care, vrem, nu vrem, au ajuns să ne reprezinte este cu atît mai revoltătoare cu cît este încă întreținută de un public surd la evidențele realității.
Și aș mai putea înțelege aderarea orbită și susținerea răului erijat în lider prin puterea acestuia de a fascina. Ne putem, fără îndoială, îndrăgosti de figuri diabolice, care prin carismă ne fac să le ridicăm piedestale, subjugați de puterea lor de hipnoză. Dar să te îndrăgostești de niște papițoi? Cum mai poți justifica această rătăcire? Cînd pe piață avem lideri care debitează și fac tîmpenii pe bandă rulantă, fără să le pese, fără să dea nici cel mai mic semn de jenă, cum te mai poți tîrî în trena lor, făcîndu-le sluji?
Probabil pentru că bunul-simț și rațiunea au devenit, în societatea românească de azi, desuet. Nu mai admiri verticalitatea, ci sinuozitatea. Șmecheria, șiretlicurile, vicleșugurile au omorît perpendicularitatea. Logica nu mai contează, argumentele nu mai sînt dorite, pentru că realitatea din jurul tău aparține deja șireteniei și prostului gust. Și atunci, chiar dacă te tîrăște în mîlul ridicolului, continui să te închini acelui idol fals care seamănă teribil cu viața ta de zi cu zi. O viață sumbră de care atîrni cu disperare clișee parfumate cu mîndria și poporul, sperînd să nu mai duhnească.
Am uitat, oare, în disperarea noastră de a fi „mîndri că sîntem români”, mîndria de a fi oameni? Mai avem, oare, coloană vertebrală sau, acceptînd toate aroganțele liderilor politici, ne transformăm încet într-un popor de amibe, pierzîndu-ne definitiv contururile și luînd formele care ni se impun?
