Ce înseamnă să fii uman?
Ai o viață trepidantă. N-ai timp de taclale cu prieteni. Îți repezi pînă și mama la telefon cînd te „cicălește” să mănînci sau să te îmbraci gros. Alergi într-una, bezmetic, și n-ai timp de „politețuri”, nu mai ai dispoziție să fii atent la ceilalți și, cel mult, imiți o undă de empatie, căci în mintea ta bîzîie doar chestiunile „importante” ale vieții tale: deadline-uri, task-uri, facturi – în fapt, o înșelătorie meschină care îndepărtează, pe nesimțite și diabolic, omul de sufletul său.
Cam asta a fost starea cu care am ajuns, pe 9 decembrie, la Replika. Urma să văd un one-woman show, un spectacol despre care citisem cîteva cronici-rezumat, cuminți, care dezvăluiau, mai mult sau mai puțin, plot-ul spectacolului: povestea unei mame care își crește singură doi copii, dintre care unul suferă de autism. Și, recunosc: trecusem timpul alocat acestui spectacol în acel tabel Excel care a devenit, în ultima vreme, viața mea.
„Trezirea” a lovit pe neașteptate. Căci spectacolul de la Replika, „Toată liniștea din lume”, este unul dintre cele mai puternice și grele spectacole de teatru pe care le-am văzut în ultima vreme. One-woman show-ul susținut de Katia Pascariu, un text al Mihaelei Michailov și Radu Apostol (care semnează și regia) nu este doar despre tragedia unei femei singure, cu doi copii, nu este doar despre problemele persoanelor care suferă de autism, ci vorbește, în fapt, despre handicapul unei societăți care își pierde umanitatea.
Deși este un one-woman show, atît actrița Katia Pascariu, care fascinează prin jocul hipnotizant, de o forță care te copleșește, cît și textul, regia și scenografia (semnată de Gabi Albu) umplu întregul podium pe care se desfășoară spectacolul de personajele pe care, ca în viață, de multe ori, le ignorăm, ne prefacem că nu le vedem, nu le auzim - deși ele există. Drama care se construiește astfel lîngă tine nu mai este doar o poveste singulară și, în nici un caz, o lecție de moralitate. Devine un memento pentru sufletul fiecăruia dintre noi.
Povestea acelei femei, care își crește singură doi copii, este de fapt un mosor pe care se înfășoară foarte multe ițe – există, de altfel, o scenă în care lanțuri colorate „prind” spectatorii din primele rînduri. O imagine metaforică pentru raportarea noastră, a oamenilor răsfățați de soartă, la suferințele celor din jur.
Unde se pierde această empatie – esență a umanității din care, cînd sîntem copii, primim mici doze în educația dată de părinți sau rude? Poate că, uneori, lecțiile din copilărie, despre bunătate și generozitate, sînt asimilate doar printr-un proces mecanic de imitare - or, să imiți umanitatea înseamnă, bunăoară, să nu o înțelegi. Alteori, complăcîndu-ne în rutina problemelor cotidiene, o uităm, pur și simplu.
În acest context, în care tindem să ignorăm și să îngropăm umanitatea din noi, spectacolul de la Replika, „Toată liniște din lume”, redeschide o portiță către sufletul nostru, îngropat sub un maldăr de false priorități.
