Au regretele vreun rost?

Cînd, acum cîteva zile la un post de radio britanic, LBC, Bill, un ascultător, a sunat și, plîngînd, a mărturisit că a votat pentru Brexit, crezînd că face un bine, dar că își dă seama acum de greșeală, repetînd „Îmi pare rău, îmi pare atît de rău, m-am înșelat...” şi întrebîndu-se retoric „Ce-am făcut țării mele?”, am căzut pe gînduri: mi-am imaginat acest episod într-o Românie care ar ieși din Uniunea Europeană. Mi-am pus întrebarea: au regretele vreun rost?

Deși ținem minte, sper, cu toții, euforia generală a aderării, acel sentiment de mîndrie că am fost oficial admiși ca membrii ai Uniunii (cîți dintre noi nu păstrează fiorul primei călătorii în statele Uniunii, fără pașaport?), azi sîntem martorii apariției unei siderante și periculoase atitudini anti-UE.

Dacă la 1 ianuarie 2007 eram mîndri că sîntem cetățeni europeni în acte, în preajma referendumului din octombrie, sprijindu-se de isteria provocată de discuții despre „identitate” și „valori” mai mulți lideri PSD au început discursurile naționaliste și antieuropene.

Cînd prim-vicepreședintele Comisiei Europene Frans Timmermans a denunțat mutilarea legilor Justiției și a Codurilor Penale și pașii înapoi pe care România îi face în lupta anticorupție afirmînd că „ar fi o tragedie dacă în ultimul kilometru al maratonului ați începe să alergați în cealaltă direcție”, liderul PSD, Liviu Dragnea, a găsit de cuviință să folosească teoria castravetelui, legînd reproșurile lui Timmermans de referendum şi declarînd că România este „atacată în mod brutal”, „Europa” dorind, în viziunea sa, să „încalce dreptul de exprimare al românilor”.

Declarația lui Dragnea nu avea nici în clin, nici în mînecă cu criticile Comisiei Europene vizavi de guvernarea PSD. „Nu cred că domnul prim-vicepreşedinte Timmermans poate să spună poporului român cum trebuie să voteze la acest referendum. Chiar nu cred că nimeni din spaţiul UE poate spune poporului român cum să definească în Constituţie căsătoria. Zic că trebuie să ne batem pentru aceste drepturi, indiferent de riscuri. Nu cred că trebuie să mai mergem pe ideea «politically correct» să dăm bine la «porţi înalte»".

Firul a prins, urmînd ca și alți lideri să-l tragă în ghem. După Dragnea au urmat Șerban Nicolae, Liviu Pleșoianu, Daniel Dragomir – cel care a și scris un soi de manifest anti-UE, intitulat „ROexit”, care prezenta 10 motive pentru care România ar trebui să părăsească Uniunea Europeană – printre care era enumerat, bineînțeles, și faptul că România nu mai trebuie să țină cont de recomandările MCV.

Liderilor PSD nu le convine raportul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), căci este raportul prin care se trag semnale de alarmă cînd un stat nou, sau în curs de aderare, nu își îndeplinește angajamentele, luate în contextul negocierilor privind libertatea, securitatea, justiția sau politica.

Nu mai departe de discursul recent al lui Florin Iordache din Parlament, cînd, de la tribună, a susținut că PSD va merge mai departe cu modificările legilor din justiție, în ciuda avertismentelor venite din partea Comisiei Europene, arătînd, pentru a-și sublinia convingerile, degetul mijlociu parlamentarilor de la USR.

Gestul lui Florin Iordache a fost comentat îndelung. Critica vizavi de obscenitatea lui Iordache ar trebui însă extinsă înspre toți liderii PSD care, prin discursurile lor naționaliste, dau dovadă de aceeași obscenitate, maschîndu-și aviditatea de putere prin aruncarea blamului către Uniunea Europeană.

Înflăcărarea anti-UE pe care o afișează unii lideri PSD nu va ține la cei care le înțeleg jocurile de putere. Va prinde însă la aceia care nu sînt dispuși să-și tempereze pornirile idolatre. La cei care, refuzînd să vadă nuanțele, vor crede orbește în minciunile idolilor.

Precum Bill, cetățeanul britanic care după ce a a picat în plasa propagandei politice și a votat pentru Brexit, își dă acum cu pumnii în cap, tînguindu-se că a făcut o greșeală. Revenind la acest episod, ne punem întrebarea dacă regretele mai au vreun rost. Cred că, uneori, pentru cei care au greșit, este, probabil, prea tîrziu. Pentru alții, care au urechi să audă și ochi să vadă,  pot avea un sens: acela că putem învăța din regretele altora.