”Veneai spre casă cînd afară plouă / Cu troleibuzul 89,/ Blondă si tristă cum ne-ai plăcut nouă. / Cu pălăria de paie cu panglica mov,/ Ieșeai din clădirea de pe strada Snagov, / Ușor te-ndreptai spre Calea Moșilor / Să-ti iei bluză pepit de la Bucur Obor. / Venind din practică / Poșetă galbenă / Ea își luă./ În magazine-a intrat/ Fustă și-a cumpărat / Maxi-nflorat.”

Versurile de mai sus sînt (pentru necunoscători...), din melodia ”Miruna”, cîntată de Mircea Vintilă, printre altele, la concertul de închidere a Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia de anul acesta, „Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei”. Nu am ales-o pentru că ar fi preferata mea, pentru că la concertul ăsta nu s-a cîntat aproape nici o melodie care să nu-mi placă. Ci fiindcă mi se pare reprezentativă pentru un anumit mod de a vedea lumea și dragostea, un mod nu foarte complicat, ușor desuet, care cred că mi se potrivește. Dacă mi-ar plăcea generalizările aș zice că e al ”generației mele”.

Miruna ar fi putut fi oricare dintre noi, studente bucureștene ale anilor 80, mai spre sfîrșit. Zona prin care se mișca ea era una în care ne mișcam cu toatele, zona centrală extinsă și mai puțin la vedere, prin spate, pe străduțe, unde era o plăcere să te plimbi. La Bucur Obor, iarăși, aspiram multe dintre noi, pentru că, deși nu ajungeam foarte des, se știa că acolo poți găsi haine...Haine pe care, în penuria generală, nu le prea găseai, altfel, niciunde...În ce privește practica, mi-o aduc aminte, cu nostalgie, ca pe o perioadă de pierdere de timp și de etalare, elaborată, a toaletelor.

Cîntecul ”Miruna” nu se oprește, desigur, aici. Partea mai palpitantă abia urmează: ”Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte /  Îmi place cămaşa ta de noapte,/  Dar, mai ales, vreau să-ţi dau de ştire /  Să mi-o laşi ca amintire, / Nespus de frumos dormeai o noapte blîndă, / Zîmbeai prin somn, iar eu stăteam la pîndă,/  Să nu te trezesc să tulbur visele tale,/  Dar vreau să-ţi iau şi costumul de baie,/  Să te-admir cu şi fără costumul de baie.” Ea se referă, evident, la partea de dragoste propriu-zisă, fizică, dar nu numai. Celebra cămașă de noapte e simbolul ei. Dar și costumul de baie a cărui prezență /absență e ambiguă. Un fel de referire la dragoste, iarăși, cumva specific timpurilor de care vorbeam: poetic și nu prea direct, aluziv...

În același spirit, iubita poate fi asemuită cu cîte o reprezentantă a altor...specii, precum cea a felinelor: ”Nu te speria, iubito,/ Chiar de spune lumea-ntreagă / C-ai avea pe înserate / Ochii de pisică neagră, / Dacă tu provoci dezastre, / Doar dezastrul meu să fii, / Taie-mi calea viața toată, / Și de zece ori pe zi.”(Mircea Baniciu, ”Pisica neagră”). În timp ce bărbatul e comparat cu un cîine: ”Cățelandru pe cînd eram / Și pe Corso-am ieșit,/ De mîndre uitat / Stăteam necăjit.”( ”Pe Corso”, Mircea Vintilă).

Între reprezentanții celor două sexe și specii se poartă un război invizibil, unul al tachinărilor și al cuceririlor, cu înaintări și retrageri.  ”Ce bine că eşti, ce mirare că sînt! / Două cîntece diferite, lovindu-se amestecîndu-se, / Două culori, ce nu s-au văzut niciodată, / Una foarte jos, întoarsă spre pămînt, / Una foarte sus, aproape ruptă / În înfrigurata, neasemuită luptă / A minunii că eşti, a-ntîmplării că sînt.” Spune, altfel, la alt nivel de scriitură, aproximativ același lucru Nicu Alifantis prin versurile lui Nichita Stănescu.

Uneori, războiul dintre specii nu se termină cu happy-end: ” Țin minte și-acum / Ne-am oprit din drum / Ce bine-mi amintesc, ce clar, / Ți-am înfășurat  / Eșarfă în dar. / Culorile alergau, în vînt se certau / Fața toată-ți lumina / Cu albul de var, / Eșarfă în dar. / Aveam optsprezece ani, / Eram Beatles fani / Și umblam în teniși albi. / Primavara-n păr și miros de măr. / A mai trecut de-atunci ceva, / Albul de var nu-i chiar la fel / Tu gîndești altceva / Și mai e și el. / Eu, aici, tu, acolo, / Niciodată noi. / Te mai văd, cînd și cînd, / El în stînga ta, / Și nu pot să-ți spun ce gîndesc / Cînd la gîtu-i văd / Eșarfa în dar.” 

Cîntecul lui Mircea Baniciu evocă nu doar povestea de dragoste, ci și atmosfera epocii: una în care, deși comunistă, se ascultau Beatleșii, și se umbla îmbrăcat pe cît de neconvențional se putea (vezi tenișii...). Lucru mai clar oglindit într-un alt cîntec, scris de Dorin Liviu Zaharia, cîntat de Florian Ptittiș, și, la concertul în cauză, de Mircea Vintilă – ”Vinovații fără vină”: „Sînt curat la trup, curat la suflet / Vreau să-i înțeleg și să iubesc / Nu contează cît de lung am părul / Important e cît de mult gîndesc.”

Atitudinea dacă nu rebelă, măcar dezinteresată de conveniențe e cea reflectată, între altele, în cîntecul de față, într-o epocă în care lungimea părului era un capăt de țară. Pletoși și bărboși, ascultători de Beatleși și-ncălțați în teniși care se-ntîlneau în locuri ”conspirative” – în sens de fermecătoare, fără a fi mari ori elegante, ci doar pline de mituri și de oameni: ”E destul de mică camera mea / Da-ncap toţi prietenii mei în ea: / Stau în picioare, se-aşează pe jos, / În rest sînt cuminţi şi vorbesc frumos! / Aşa că vino sus dacă plouă, / Piaţa Romană numărul 9...”. 

Versurile lui Alexandru Andrieș puse pe muzică de Nicu Alifantis sînt un exemplu în acest sens. Precum și cele din cîntecul lui Mircea Vintilă, care descriu o stradă întreagă: ”În Popa Nan stă un bărbos bătrîn si fotograf / Puștii de pe stradă spun că e un zeu. / Știe chiar de ești om bun sau rău / După chipul, după chipul tău. / Sub o streașină-i statuia unei fete gri / Sprijinind un coș cu struguri de ciment / Jos în casă stau trei fete vii / Cu comportamentul indecent.”

La fel, cele ale lui Alexandru Andrieș, care sintetizează perfect întregul context din anii 80: ”Astăzi iar, / La Telejurnal / Am văzut cașcaval./M-am uitat / Și la program / Dar n-a mai apărut / Deși am stat / Pînă s-a terminat / Dar n-are nimic! / Mîine iar, la Telejurnal... / Am să văd caș-ca-val!”

Acestea sînt numai cîteva exemple ale unor cîntece și versuri dintre cele de la concertul lui Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Mircea Baniciu și Mircea Vintilă la Alba Iulia.  Dar și dintre cele care marchează, în felul lor o epocă – cea comunistă, dar în ce a avut ea mai bun și mai atipic, măcar în muzica folk și un pic rock și blues. Marchează, de asemenea, și tinerețea unora dintre noi. Tocmai de aceea, să-i ascult pe cei patru va fi mereu o bucurie.