În urmă cu cîteva zile, am ieșit la o plimbare-filmare cu cei de la Digi24, pe Calea Moșilor și pe „străduțele din spate”. Era un reportaj despre cartea mea Povestiri de pe Calea Moșilor și despre cum spațiul real se suprapune peste cel ficțional. Se anunțaseră averse de ploaie, ba chiar o furtună, dar urmărind prognoza zilei pe net, aceste fenomene se tot mutau de la 2 la 4, apoi la 6, pînă cînd, într-un final, n-au mai avut loc.

Așadar era o seară călduță și luminoasă care mirosea (încă) mai mult a mai, decît a iunie. După ce am filmat un pic, inevitabil, „în spatele blocului”, ne-am mutat pe străduța Școlii – strada Oltarului. Deși e la doi pași de mine, nu mai fusesem de mult pe acolo. Am regăsit-o aproape sufocată de verdeața care se revărsa din curți. Un verde copt, de început de vară. Teii miroseau de te înnebuneau și mirosul chiar avea efect de sedativ, orice urmă de anxietate dispărea. O fetiță îmbrăcată într-o rochiță roz de prințesă s-a apropiat de noi curioasă ce facem și cînd s-a prins că filmăm a dus degetul la buze – „Ssst!”. Și parcă chiar s-a făcut mai liniște, mașinile și tramvaiele de pe Moșilor abia dacă se mai auzeau. Se întîmpla o magie acolo. La fereastra unei case vechi tip vagon s-a aprins un lampadar portocaliu, asemănător cu cele chinezești. Am trecut pe lîngă o oglindă spartă și abandonată de cineva în stradă, sprijinită de un gard, ca să scape probabil de cei șapte ani de ghinion. Dacă te uitai în ea, era ca fereastra decupată de Cuțitul diafan al lui Philip Pullman – simțeai că poți trece în lumea ciobită de dincolo. Pe un gard, dormeau două pisici, un somn atît de leneș încît atunci cînd le-am pisăit, abia dacă și-au mișcat mustățile. Era chiar în amurg, nu era nici cald, nici frig – era perfect. Am crezut că sînt singura vrăjită iremediabil de străduța aceea, de ora aceea și de orașul meu în sine, cînd operatorul un tip ce părea destul de pragmatic a tras în piept aerul cu miros de tei și a spus: „Mai și septembrie sînt singurele luni în care se poate trăi frumos în București!”. (Era început de iunie, însă o atmosferă de mai). Am tresărit suprinsă – exact aceleași cuvinte i se spusesem la telefon, de dimineață, vărului meu de la Cluj, un oraș în care vara chiar dacă ziua sînt 30 și ceva de grade, seara întotdeauna se răcorește plăcut, poți să respiri, să bei o bere fără să o transpiri prin toți porii (în plus, simți în aer trandafirii, lubenița coaptă și alte mirosuri de vară, inexistente în iulie sau august, în București).

Întotdeauna am avut o relație complicată cu orașul meu – la început ură, apoi din ce în ce mai multă dragoste. Ca în orice relație, cu timpul înveți să iubești sau măcar să vezi părțile bune. Acum am față de el un soi de duioșie. Însă mi-am dat seamă, în sfîrșit, ce nu-mi place aici – nu-mi place clima, domnilor! E adevărat, e chiar frumos să trăiești în București în mai și în septembrie, e acceptabil chiar și în aprilie sau octombrie, merge la limită și în martie sau iunie. În rest avem parte doar de zloată, întuneric, blocaje de trafic, cizme de cauciuc, nemeți meschini și murdari sau, dimpotrivă, de asfalt încins și zăduf, lipsă de aer și Sahara. Pentru două luni de trăit frumos, merită să te suportăm pe celalalte?

Așadar, dragi bucureșteni, propun să devenim solidari, să ne luăm orașul în spinare și să-l mutăm mai la Sud sau mai la Nord. După anotimp și după preferințe. Eventual, cei care se cred mai puternici să-i aducă și o mare sau măcar un lac mai decent. Și măcar un deal.