Pe vremea cînd mama era copil, Moș Crăciun venea într-o casă cu tavan înalt. Îi împodobea bradul cu lumînări și dulciuri și îi aducea păpuși de lemn sau porțelan. Mîndria ei, pe care o păstrează și azi pe un șifonier, era un urs maro, îmblănit, cu ochii de sticlă.

Mai apoi, comuniștii i-au dărîmat casa copilăriei. Bunicii mei au „primit” o garsonieră mică, într-un bloc comunist. Cu toate astea, Moșul i-a găsit și aici. Chiar dacă nu mai avea loc să le aducă un brad uriaș, cum obișnuia pe vremuri, avea grijă să le împodobească mereu mica locuință cu crenguțe de brad. Cadourile erau nelipsite. Nu erau scumpe, dar erau mereu bine gîndite. Cum-necum, Moșul știa mereu ce nevoi aveau.

N-a contenit niciodată să mă uimească această abilitate a Moșului de a-ți cunoaște dorințele. Cînd eram mică îmi aducea mereu păpușa sau jucăria pe care mama refuza să mi le cumpere. Ceea ce era ciudat, pentru că tocmai ea, în preajma Crăciunului, mă plimba prin magazine și mă întreba cam ce mi-aș dori.

Deși nu vorbeam cu Moșul și nici nu-i scriam scrisori, eu știam că el vrea să-mi fac curat în cameră și să învăț bine, iar el știa ce păpușă îmi doresc. Tocmai de aceea, cînd, la școală, tovarășa ne-a spus că Moș Crăciun nu există, mi-am pus serios întrebarea dacă ea își făcea curat prin casă și dacă învăța bine.

Înțelegîndu-mi dilema, tovarășa mi-a vorbit atunci de Moș Gerilă, un individ care venea cică doar de Revelion, fără brad și fără cadouri, doar cu urări de bine. Cred că atunci a fost prima oară cînd am înțeles esența comunismului. Chiar dacă nu o puteam formula în termenii adecvați, am înțeles că una era realitatea pe care o trăiai, și alta cea despre care ți se spunea că o trăiești.

În realitatea mea exista acel magic Moș Crăciun. Exista povestea și existau serile din Ajun, cînd mama ne scotea din casă, pe frații mei și pe mine, ne ducea ori la cinematograful din cartier, cînd era un film mai acătări, ori la cîte o plimbare lungă. Pe drumul spre casă aproape că alergam de emoție. În fiecare an știam că exista o seară în care miracolul devenea tangibil. În sufragerie, apărea din senin un brad plin cu globuri și cu beculețe, primeam cadouri și spuneam povești. Cred că, mai mult decît cadourile, conta atmosfera. Acea frîntură de taină la care eram părtași și care n-avea nimic de-a face cu realitatea din afară. Faptul că în casa noastră poposeau făpturi magice, din ținuturi care nu apăreau pe nici o hartă, în sănii fermecate, trase de reni și însoțite de spiriduși, transformau fiecare seară de 24 decembrie într-o minune.

Anii au trecut. Acum, noi – copiii-adulți – o scoatem pe mama la plimbare în seara de Ajun și o întrebăm cam ce și-ar dori să-i aducă Moș Crăciun. Binînțeles, doar din curiozitate și doar ca să vedem dacă Moșul le va nimeri și de data asta. Căci, pînă la urmă, ceea ce contează, cu adevărat, e că ne numărăm printre norocoșii care au parte de cel puțin un miracol în fiecare an și pentru care Moș Crăciun chiar există.