Falsa generozitate
Cînd eram mică, ai mei mă învăţau să „împart”. Să-i dau şi fetiţei vecinilor ursul meu de pluş să se joace cu el, să împart sandvişul cu colega de bancă, să împrumut cartea mea favorită prietenilor de la bloc. O făceam, dar bombănind şi cu strîngere de inimă. Mă revolta generozitatea lor pe barba mea. Adeseori mă gîndeam că, dacă tot sînt ei atît de darnici, de ce nu-şi dau lucrurile lor prietenilor mei?
Aşa că am găsit o portiţă de scăpare: alegeam dintre păpuşi pe cea mai hîdă, pretindeam că e preferata mea şi o pasam, cu „generozitate”, vecinei mele. I-o dădeam de tot. Sondam plăcerile culinare ale colegei şi taman ce nu-i plăcea să mănînce, aia luam la pachet, oferindu-i, cu generozitate, jumătate. Şi mă prefăceam dezamăgită că ea nu mînca. La fel făceam şi cu restul de lucruri de care voiam să mă debarasez, dar nu ştiam cum. Prietenii mă iubeau, părinţii prietenilor mă complimentau părinţilor mei, care nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie că au un copil cu o inimă de aur. Şi toată lumea era fericită, mai puţin eu. Senzaţia aia de înșelătorie nu-mi pria deloc. Mă bucurasem, ce e drept, în sinea mea la început, cînd venisem cu ideea, dar mai încolo, mi-am dat seama că taman acea bucurie era meschină pentru că nu o puteam... împărţi. Îmi oblojeam, mai încolo, vina, spunîndu-mi că totuşi prietenii mei se bucurau, chiar dacă le dădeam lucruri care mie nu-mi trebuiau. Cu toate astea, punînd în balanţă bucuria lor sinceră cu meschinăria mea, simţeam că eu pierd. Deşi nu-mi păsa de lucrurile date, era o frustrare pe care nu mi-o puteam explica. Dar nici nu-mi venea să ofer ceva ce mie îmi plăcea cu adevărat.
Prin clasa a IV-a, o prietenă de cam aceeaşi vîrstă şi-a pierdut mama. Prietena mea devenise aproape o fantomă. Nu mai mînca, nu mai vorbea, nu mai ieşea din casă. Brusc, am simţit că trebuie s-o oblojesc. Că e de datoria mea să-i ofer o „recompensă” – cu mintea de atunci, ceva foarte drag mie ar fi putut compensa pierderea mamei. Şi m-am hotărît. Cel mai de preţ obiect al meu era o cruciuliţă de aur, dată de bunica mea. Am cîntărit mult timp decizia. N-a fost deloc o chestiune de impuls. Dar, ştiind cît de mult însemna pentru mine acea cruciuliţă, am simţit cumva că bucuria de a o avea s-ar fi transmis şi prietenei orfane. Aşa că, tremurînd de emoţie, m-am dus la ea şi i-am dat-o. I-am spus că e magică şi că protejează pe oricine o poartă. Şi ţin minte surpriza şi scînteia de bucurie din ochii ei plînşi, o scînteie care m-a umplut pe mine de căldură. Cînd i-am spus bunicii de fapta mea, uşor speriată că mă va certa, bunica mi-a spus ceva ce am păstrat ca o lecţie, toată viaţa: ce oferi cu inimă bună nu e niciodată înstrăinat.
Şi cu lecţia asta am pornit-o prin viaţă. Şi am cunoscut mulţi oameni. Unii au rămas cu falsa idee că generozitatea este cea pe care o împărţeam şi eu în copilărie, oameni care au impresia că fac un bine, deşi oferă ceva ce lor le este de prisos. Dar i-am cunoscut şi pe cei darnici în mod autentic, care îşi rup din confortul lor pentru alţii. Iar dacă primii dau bine „pe hîrtie”, ceilalţi sînt cei cu adevărat cîştigaţi.
