S-a încins o mare dezbatere în legătură cu proiectul de lege prin care, la cumpărarea de cartele telefonice prepay, cetățenii ar urma să-și dea datele personale. Adică, buletinul. Deci CNP-ul.
 
Observ cum s-a pornit un iureș de opinii și de cuvinte mari și grele. Unii compară situația de acum cu obligația de a înregistra mașinile de scris pe vremea lui Ceaușescu. Alții zic că e un pericol pentru democrație și îndeamnă la “oprirea sistemului de supraveghere din România”. (Poftim? Care sistem? Avem dovezile unei supravegheri generalizate?). Unii invocă, prin postări pe Facebook, dreptul fundamental la viață personală. Foarte frumos. Dar tot ei, tot pe Facebook,  au pus poze de la nuntă, din casă, cu părinții, cu copiii, informații despre ce mănîncă, ce locuri frecventează și cu cine etc.  Aaa, știu, mi se va spune că le-au pus de bunăvoie (alta e, mă-nțelegi, să-mi ia statul datele private decît să le pun eu însumi). Și mai frumos. Dar s-or fi gîndit că, la o adică, cine se pricepe (vreun serviciu secret al statului, dar și vreun alt serviciu care lucrează privat) poate să pună cap la cap acele date, să le interpreteze și coreleze și, astfel, să afle despre ei și lucruri pe care n-au vrut, de fapt, să le comunice public? Alții demască “modelul american de a supraveghea tot ce mișcă” și se întreabă dacă se poate avea încredere în Statul român că va fi în stare să gestioneze cum trebuie situația. În fine, sînt și unii care trimit direct la recitirea cărții 1984, la Big Brother și tot tacîmul, gîndindu-se că pasul spre “supravegherea în masă” a fost deja făcut.
 
Țipătul acesta dramatic cum că statul ne va supraveghea pe toți, ca un totalitar ce este, mi se pare că decurge un pic din "logica" drobului de sare. Nu numai că în alte țări democratice există deja o asemenea reglementare privind cumpărarea de cartele telefonice pe bază de nume și prenume și democrația n-a murit. Dar și la noi există milioane de oameni care au abonament la telefonia mobilă, deci au consimțit să-și dea datele personale companiilor care le furnizează servicii. N-am auzit pînă acum (nu cunosc vreo probă) că abonații la telefonie mobilă ar fi supravegheați în masă.
 
Dincolo de asta, însă, mi se pare că, în timp ce dezbat astfel de teme diafane și cool cu privire la această binecuvîntată cucerire a tehnologiei numită cartelă prepay, oamenii uită de vechea, bătrîna, “tradiționala” copie după buletin. Concretă, fizică, trasă la copiator. Fiecare dintre noi și-a lăsat copii după buletin, precum cucul ouăle, peste tot. La tot felul de instituții ale statului – fără număr. Plus la bănci, magazine și te miri pe unde. La o iute încercare de a găsi răspunsul la întrebarea “cine mi-a cerut CNP/copie după buletin în ultimele șase luni?”, mi-au venit în minte următoarele: un magazin de computere, firma de servicii funerare care s-a ocupat de înmormîntarea mamei (ca să-mi dea nuș’ ce act cu care să mă duc la casa de pensii), un magazin de instalații de unde am cumpărat un robinet, două coturi, niște garnituri și o bucată de țeavă de cupru, un magazin de electrocasnice, banca unde am cont și pe unde nu m-am mai dus de multă vreme “fizic”, că prefer online banking (cică își actualizează datele – așa că mi-a mai tras repede un xerox după buletin, deși am zis că nu s-a schimbat nimic în datele mele de cînd am deschis contul, da’ cică așa trebuie). CNP-ul și/sau seria de la buletin mi-o cer și diverșii curieri care vin la redacție cu vreo carte, vreo revistă, vreo ceva, trimise de diverse instituții și persoane. E suficient? 
 
Așadar: am lăsat în urmă nici nu mai știu cîte copii după buletin, în mîinile cîtorva zeci de persoane, de ani buni încoace. Uneori, mi-am pus întrebări: de exemplu, de ce-i trebuie magazinului CNP-ul meu ca să-mi facă factură pentru un robinet și-o țeavă? Altminteri, n-am avut nicio ezitare să dau CNP-ul/copia după buletin. Pornesc de la ideea că trăim într-un stat democratic, avem o lege privind prelucrarea datelor personale, sancțiuni pentru cine o încalcă și instituții cărora mă pot adresa dacă observ că datele mele personale sînt folosite aiurea-n tramvai. Dacă n-aș porni de la ideea asta și de la prezumția de încredere, aș “intra la o idee”, precum Conu Leonida, și aș ajunge inevitabil la concluzia că “și nimica mișcă”. Nu vreau asta. Ca unul care, pînă în 1989, și-a declarat mașina de scris la miliție, pot să spun că nu e nicio asemănare – nici una – între situația de atunci și prepay-ul de acum. Deci, ca s-o simplific: din moment ce trebuie să-mi dau CNP-ul ca să cumpăr un robinet și două coturi (și îl dau, că e urgent, mi s-a spart o țeavă și-mi curge apa în casă), nu văd care e problema să dai CNP-ul pentru a cumpăra o cartelă de telefon.
 
Aaaa, nu pot pentru ca să zic că n-am, uneori, emoții la gîndul că unii (persoane, nu Statul “totalitar”) ar putea să-mi folosească nenumăratele copii după buletin în alte scopuri.
 
Bunăoară, mă obsedează de la o vreme ideea că aș putea să figurez pe lista susținătorilor pentru înființarea vreunui partid fără să știu. În România, conform legii, ca să înființezi un partid, e nevoie de un număr foarte mare de semnături, pe care nici dracu’ nu le obține așa ușor. Dar partide s-au tot înființat în ultimii ani, fiecare aducînd lungi tabele cu CNP-uri și semnături. Bag mîna în foc că în aceste tabele figurează date personale luate “la kil” cine știe de pe unde. E o simplă intuiție, n-am dovezi. Să nu-mi spuneți că toate partidele înființate în ultimii ani și care nu reușesc să ia nici 10-20.000 de voturi la alegeri au avut, pe bune, suta de mii de semnături de susținere la înființare, conform legii... Uite un proiect pentru militanții care apără viața privată: ce-ar fi să luăm la verificat, om cu om, listele depuse de partide la înființare ca să vedem dacă sutele de mii de susținători sînt chiar susținători pe bune sau sînt doar niște CNP-uri adunate “de pe piața liberă”? Știu, e greu, e de muncă. În schimb, să te dai victimă a posibilelor supravegheri în masă e mult mai simplu. Și mai cool, mai trendy, mai "conectat"...