Am admirat atitudinea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte Biserici în momentul cînd s-a declarat starea de urgenţă. Biserica a acceptat că, pentru sănătatea publică, merită ca oficiul liturgic să-şi suspende – temporar – aspectul comunitar, iar cinstirea religioasă să nu se mai reflecte – temporar – în gesturi care, precum sărutarea icoanelor, ar putea contribui la răspîndirea bolii. Biserica a avut buna chibzuinţă de a distanţa, nu separa – temporar – aspectul spiritual de aspectele concrete ale religiei. În ciuda unor voci intransigente, Biserica a avut curajul să  judece realist atît situaţia gravă din teren, cît şi natura credinţei. N-a considerat că, prin modificarea temporară a unor rînduieli bisericeşti, credinţa ar putea slăbi, ar fi ofensată, ar fi atacată de instanţe care nu au autoritate asupra ei. A pus în primul plan criza sanitară şi interioritatea credinţei. Am sărbătorit Paştile izolaţi, la depărtare de biserici. Dar am putut participa – fie şi prin media – la slujbe. Am putut fi astfel îndemnaţi să ne preocupăm înăuntrul nostru de sensul sărbătorii, să observăm cîtă prezenţă a sărbătorii este în noi înşine.

 Socoteam că această atitudine a Bisericii e bine aşezată, asumată, decisă. Or, de cum s-a apropiat momentul primei „relaxări”, Biserica Ortodoxă a avut, public, un ton acut. În pofida măsurilor impuse de starea de alertă, Biserica a declarat că va da credincioşilor posibilitatea să se împărtăşească. Nu discut decizia în sine, ci argumentele ei. Dl Vasile Bănescu, purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe, a afirmat că: a) împărtăşania e sfîntă şi nu poate constitui o sursă de infectare; b) autoritatea laică nu se poate amesteca în puncte esenţiale ale credinţei, care ţin de autoritatea Bisericii.

La ce asistăm? La nerealismul Bisericii? La judecata ei piezişă asupra situaţiei? La dorinţa Bisericii de a se impune public, ca organism spiritual rupt de societatea mare? Păi, izbeşte, în primul rînd, lipsa de discernămînt între planurile de realitate. Neintenţionată ori voită.

Nimeni nu contestă sfinţenia împărtăşaniei, a pîinii şi a vinului preschimbate în trupul şi sîngele Domnului. În împărtăşanie, cele spirituale coboară în cele materiale, spre a infuza în sufletul credincios începutul vieţii noi, înviate, „fără de sfîrşit”. Nu împărtăşania – în calitatea ei spirituală – e vizată de măsurile de protecţie, ci pericolul de contaminare prin instrumentele liturgice folosite. E menită împărtăşania să igienizeze linguriţa unică sau linguriţa rezervată fiecărui credincios? Aceasta să fie una dintre virtuţile ei: să aibă un garantat, uniform efect în plan fizic? Este Biserica sigură că – în actul concret al împărtăşaniei, cu instrumentele implicate, cu apropierile şi contactele între persoane felurite, sănătoase ori bolnave ori purtătoare de virus – orice pericol de contaminare e exclus? Îşi ia Biserica responsabilitatea de a şti asta? Nu şi-ar aroga competenţe străine dacă ar afirma aşa ceva? Este ea atotştiutoare, complet informată privitor la legile firii şi la lucrarea lui Dumnezeu asupra lor? Stă în firea credinţei să se refere, să se îndrepte, să se tindă către Dumnezeu. Nu să îl aibă în posesiune.

Să presupunem totuşi că, „asiguraţi” de Biserică, unii credincioşi se vor împărtăşi, fiind convinşi că nu o să se infecteze. Însă certitudinea neinfectării nu stă în puterea noastră, a oamenilor, nici a Bisericii. Unii dintre cei împărtăşiţi se vor putea infecta pe riscul lor, care îi priveşte pe ei înşişi, care priveşte angajamentul lor religios. Dar, de astă dată, actul lor nu îi priveşte doar pe ei. Nu priveşte doar relaţia lor cu Biserica. Ei îi pot infecta pe alţii, pot răspîndi boala care a anemiat deja grav viaţa societăţii româneşti şi a societăţilor occidentale. Îşi ia Biserica, în mod oficial, sonor, intransigent, riscul de a contribui la răspîndirea bolii? E realist să ignore pericolul? E realist să se declare atotştiutoare?

Apoi celălalt punct: anume că Statul încearcă să se amestece în treburile Bisericii, să-i impună anumite decizii, să-i încale autoritatea. E intelectual onest ca Biserica să susţină aşa ceva? Criza ne priveşte şi ne afectează pe toţi. Instituţiile Statului (o parte dintre ele) caută să ia cît mai bune măsuri de luptă împotriva bolii şi de prevenire a extinderii ei. Populaţia (în cea mai mare parte a ei) e disciplinată, are grijă de sine, dar şi de ceilalţi. Virusul provoacă, de partea lui, o periculoasă „solidaritate negativă”, de vreme ce trece cu uşurinţă de la o persoană la alta. Nu-i putem opune decît solidaritatea noastră, a societăţii mari, oameni credincioşi şi oameni neangajaţi religios deopotrivă. Toţi sîntem îndemnaţi să avem grijă de noi înşine şi de ceilalţi. E Biserica lezată, în drepturile ei, de această solidaritate? I se încalcă autoritatea prin măsurile luate de Stat ca să gestioneze – pe cît îi stă în putinţă – grija faţă de noi înşine şi de semeni? E dispusă Biserica să se manifeste ca organism care se pune pe sine înaintea atenţiei pentru semeni, religioşi ori nu?

Nu cred că vrea să-şi dea o asemenea faţă. Trecem printr-o criză majoră. Dar „criza” are printre înţelesurile ei principale şi pe acela de „judecată”, „discernămînt”. Toţi putem folosi momentul şi pentru a discerne – nu a separa – ceea ce e miez spiritual în credinţă de ceea ce e expresie a ei; ceea ce e posibilitate de transformare interioară de ceea ce e simbol, gest, practică religioasă. Simbolul, gestul, practica sînt fertile dacă orientează către reperul divin care le-a instituit. Altfel riscă să producă încurcătura planurilor de realitate. Simbolurile, gesturile, practicile sînt lucruri sensibile: importante în credinţă, ele nu pot totuşi să şi-o subsumeze. Modificările lor temporare – în faţa unui grav pericol comunitar – nu vor afecta condiţia credinţei. O pot afecta doar dacă discernămîntul între material şi spiritual adoarme. Nu cred că Biserica poate susţine, poate încuraja adormirea lui. Nici nu cred că îşi va apăra autoritatea – pe care nimeni nu i-o contestă – în dauna atenţiei faţă de semeni.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons