50% realitate. Restul e vis

În stînga mea, într-un grup, se dezbate lipsa dezbaterii prezidențiale. Pro și contra. Mai la dreapta, se fac planuri de revelion. Unii vor veni cu mașina, alții cu avionul. În altă parte, cîțiva părinți cu copiii după ei vorbesc despre vaccinul antigripal. Unii zic că e bun, alții că nu. Clămpănesc și eu, ceva decent, cu cîțiva cunoscuți. O plictiseală convențională, în fapt, o mică panoplie de realități așezate frumos pe obrazul nostru social, în timp ce toți așteptăm de fapt, în fața ușii închise, altceva. 

Acest „altceva” avea să se petreacă în cîteva minute, la etajul 1 al Palatului Universul, la Linotip. Auzisem de acest Centru Independent Coregrafic și de spectacolele montate aici, dar nu apucasem, pînă în seara aceea, să mă conving cu ochii de cele auzite. Și, chiar dacă eram curioasă, cînd am primit o invitație la spectacolul Unu’ pe față, unu’ pe dos, recunosc, primul impuls a fost să refuz – că dead-line-uri, că oboseală, că duminică seara, că, de fapt, comoditatea pe care ne-o impune tracasarea cotidiană. Totuși, ceva m-a convins să ies din casă și s-o iau spre clădirea din Ion Brezoianu în seara de 17 noiembrie.

O făcusem, în parte, și pentru că apucasem să citesc despre spectacol: o combinație între dans contemporan (coregrafa Georgeta Corca), acrobații de circ (artistul Paul Herzfeld), chinese pole, clarinet bas și... croșetat – un amalgam bizar la prima vedere, mai ales cînd miza spectacolului era o încercare de a „sfida gravitația”.

Ce avea croșeta cu gravitația?

Aveam să-mi dau seama după o oră de cînd ușa sălii de spectacol s-a deschis. Pe scenă, două scaune antagonice, unul suspendat de tavan, altul fixat în podea. Celestul și teluricul legate, pe tot timpul spectacolului, de un chinese pole. Două personaje, El și Ea. Ea vorbește în română, El replică în franceză, contopindu-se într-o metaforă. Pentru că spectacolul nu este doar despre metamorfoza corporală uluitoare a celor doi artiști, El, precizia și forța masculină, Ea, grația și unduirile feminității, ci despre ceva esențial, un ceva pe care tindem să-l uităm și să-l pierdem în tracasările cotidiene ale vieții intens sociale: echilibrul între real și vis.

Cei doi sînt cînd sus, zburînd pe tavan, cînd jos, cînd pendulînd între cele două planuri – chinese pole-ul fiind cumva acel liant sănătos, indestructibil între interior și exterior. Un soi de „cablu” solid care să-ți permită, la răstimpuri și în siguranță, un bungee-jumping lăuntric și necesar. Pentru că existența doar într-un singur plan riscă să schilodească acest „tot” care definește, în cele din urmă, ființa umană: robot social, dar și creație a spiritului.

Și, poate, cheia spectacolului constă tocmai în scena croșetatului. Ea se refugiază în planul de sus, agațată, cu capul în jos de tavan, croșetînd, unu pe față, unu pe dos, încercînd astfel să mențină echilibrul. Însă, la un moment dat, pierde ghemul. Un ghem recuperat de El.

Pentru că, pînă la urmă, spectacolul Unu’ pe față, unu’ pe dos exact despre asta este. Echilibrul dintre noi și ceilalți, dintre sus și jos, dintre convențional și autentic. Ludicul se împletește cu seriozitatea, accentele dramatice cu tușele de comic. O necesară evadare de ceilalți, în noi înșine, dar și o revenire din noi înșine, spre ceilalți.

În timpul aplauzelor m-am uitat la cei din jurul meu. Chipurile rămăseseră prinse încă în siajul metaforei. Împleteau încă pe dos. La ieșire, însă, croșetatul a trecut firul pe față: „Luăm taxi?”, „Mai bine chem un Uber”, „Mai stăm la o bere?”, „Nu, că mîine este luni”.