Clerul și poporul
 lui Dumnezeu

Eram deunăzi la Arad, pentru o conferință despre UE, un gigant comercial cu statura unui pitic geopolitic. După susținerea ei, în frumos restaurata sală „Regele Ferdinand“, din clădirea Primăriei locale, într-un moment de relaxare, am fost informat pe WhatsApp, de către un bun prieten, că Horia-Roman Patapievici va ține o prelegere despre relația creștinismului cu ideea europeană, căci decisese să onoreze frumoasa invitație lansată lui, în acest sens, de către Protopopiatul Moinești. Am răspuns scurt: „Bravo lor că-l invită pe HRP!“. Numai că replica mi-a cam tăiat veselia, cînd am aflat că, în cei 33 de ani post-comuniști, BOR nu l-a invitat nici odată pe dl Patapievici să le transmită credincioșilor ceva din gîndirea sa. Invitația de la Moinești se situa între premiera absolută și întîmplarea fericită, fără precedent... 

Am asociat această mai curînd amară revelație cu o altă poveste, petrecută la finalul verii. Fusesem invitat oficial, de către ÎPS Ioan Sălăjan, Mitropolitul Banatului, să țin o lecție despre prietenie în cadrul ediției curente a ITO („Întîlnirea internațională a Tineretului Ortodox“), găzduită de Timișoara care este, anul acesta, și Capitală Europeană a Culturii. Văzînd că vine termenul deplasării și n-am primit detaliile logistice ale evenimentului, i-am scris consilierului cultural mitropolitan un e-mail. M-am trezit nu atît cu precizările solicitate, cît cu un telefon jenat, prin care, cu prețul unor perdele retorice de fum diplomatic, eram anunțat că „Înaltul“ s-a răzgîndit. Pe scurt, nu mai era valabilă invitația. Numai că nu mi se spusese nimic (atît de penibilă fiind răsucirea și atît de nejustificată în termenii oricărei conviețuiri civilizate). Și nu doar la modesta mea contribuție se „renunțase“ fără preaviz. Mai mulți alți invitați, n-am să-i citez acum, fuseseră tacit „decomandați“, pe seama vreunui telefon de mai sus, care comunicase ca pe vremuri o listă neagră, sau din subita rezervă creată de faptul că, nu demult, solicitasem Sinodului, politicos și argumentat, să participe la eforturile pan-ortodoxe de a serba nu doar Nașterea Domnului „pe stil nou“ (adică în acord cu realitatea calendarului astronomic și canoanele Sinodului I Ecumenic), ci și Învierea Lui Hristos. 

Nu am livrat cele două anecdote pour la petite histoire – și nici pentru a face vreun reproș punctual, individualizat, ci mai curînd pentru a constata că, după integrarea noastră în UE (ianuarie 2007), s-a petrecut în BOR – cu toate lăudabilele excepții de rigoare – o anumită repliere filetistă a unei părți din episcopat, monahism și clerul de mir. Pe fondul tendinței de autoizolare în discursul naționalist (și demonizare implicită a Occidentului), era aproape inevitabil ca în general părinteasca și mereu respectuoasa relație bilaterală dintre „conducerea“ BOR și elita intelectualilor mireni să se producă relativa și progresiva înstrăinare pe care o putem vedea azi, sub contururi aproape oficioase. Tot mai mult, BOR i-a văzut pe cărturarii care fac apologetică creștină cel puțin de la căderea lui Ceaușescu – și caută punți între Ortodoxie și societatea tot mai secularizată (sau între Cult și Cultură, cum spuneam în anii ’90) – ca pe niște inși „riscanți“, supărător de înclinați să spună adevăruri neconvenabile. Și care trebuie, prin urmare, situați într-o necreștină carantină preventivă. 

Evident că această „politică a struțului“ întristează, alienează și generează frustrări deloc potrivite cu idealul nostru afirmat de comuniune și creativitate liberă. Cei care o aplică umbresc și inițiativele normale, ale acelor episcopi, stareți și preoți de mir deschiși la minte și la suflet, care conlucrează misionar cu intelectualii publici creștini (mai nou numiți „apropiați de Biserică“, de parcă ei n-ar fi, prin taina Botezului și frecventarea vieții liturgice, mădulare vii ale sinaxei euharistice). Situația e cu atît mai ironică cu cît „încuiații“ și „temătorii“ și-au apropiat în schimb alte figuri intelectuale, definite printr-un naționalism eurosceptic, cobzăreală populist-pietistă, anti-ecumenism de grotă și apărarea indirectă a liniei lui Putin: măcar vedem în pomenita substituție dovada faptului că, orice ar fi, Biserica are totuși nevoie și de intelectuali! Problema e că nu ajunge să satisfaci forma pentru a salva conținutul.