Violență și polarizare
În memoriile sale, la un moment dat Petre Pandrea observa că violența în politica românească a fost introdusă de mișcările extremiste, legionarismul și comunismul. Ambele au folosit din plin amenințarea, intimidarea, agresiunea și asasinatul politic. Memorialistul mai susține că aceste practici nu au prins totuși pe terenul politicii românești, au fost mai degrabă excepții, puseuri, pe care majoritatea le-a răbdat de nevoie, dar pe care le-a respins ca și practici politice curente. În paranteză fie spus, e de precizat că la Pandrea funcționa un fel de glorificare a modului presupus echilibrat în care țăranul român - mai precis cel oltean, din rîndurile căruia provenea autorul - vede și judecă lumea.
Avînd în vedere observația lui Pandrea, se pune întrebarea de unde atîta violență politică astăzi, din moment ce extremismele menționate au fost, aparent, depășite? Pentru că în aer plutește o ură și o violență aproape palpabile.
Îmi vin în minte imaginile cu actele de violență gratuite ale unor jandarmi, care păreau dezlănțuiți după ce au primit ordinul „foc de voie” la reprimarea protestului din 10 august. Ura cu care loveau oameni care „se predaseră”, ridicaseră deja mîinile, nu vine din ordinul primit de sus, venea de la ei, din interior; jandarmul violent a părut că îi urăște personal pe cei din piață. Nu le-a înțeles niciodată motivațiile și acum avea ocazia să se răzbune pentru frustrările îndelung înmagazinate acasă, privind știri și talk-show-uri la televizor, sau în discuțiile cu colegii. După cum ură exprimă și chipurile unor contestatari din piață, ai căror ochi se congestionează cînd scandează împotriva lui Dragnea și a PSD-ului.
Violența plutește și pe rețelele de socializare. Un prieten jurnalist care obișnuiește să își exprime clar și cinstit opiniile anti-PSD la televiziunile unde este invitat mi-a arătat ce mesaje poate să primească pe Facebook. Cele mai benigne sînt înjurăturile triviale, dar altele merg pînă la amenințarea cu moartea. De exemplu, un mesaj eliptic, căutat mafiot, precum acesta: „Tu trebuie urgent executat. Faci parte dintr-o organizație teroristă, sînt dovezi”. Sînt convins că am văzut numai vîrful aisbergului; că mai sînt și alții care primesc asemenea mesaje, în privat sau chiar și în public, și că de ele nu sînt scutiți nici comentatorii de altă orientare. Cel mai recent și notoriu exemplu este cel al Alinei Mungiu-Pippidi, care a scris aparent împotriva curentului în care se presupunea că se înscrisese. A fost de ajuns ca să i se facă fel de fel de procese de intenție, să fie acuzată că s-ar fi vîndut sau să i se impute - violența poate fi, iată, și grosolană - felul în care arată. Multe dintre aceste atacuri veneau de la unii intelectuali influenți, pe care vulgul Facebook-ului pare să-i cuprindă cu prea multă ușurință. Bineînțeles că puteai să nu fii de acord cu ea și să aduci contra-argumente la ceea ce ea susținea, dar asemenea atitudini s-au înecat în mulțimea replicilor denigratoare, răstite, acuzatoare, injurioase, fără consistență.
Mai există apoi și instituția excluderii, care în fond e tot o formă de violență la adresa individului. Oamenii care nu se aliniază la unul dintre grupurile antagoniste sînt excluși. ”Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră” funcționează la fel de bine în ambele părți ale baricadei. Așa se închide cercul violenței, în sensul că acum nimeni nu îi mai scapă, nu mai există excepții, oameni care să le fie indiferenți polilor intrați în competiție.
Pentru că în fond despre asta e vorba: despre polarizarea societății. Unii spun că evenimentele din 10 august le-au amintit de România anilor 1990, cu contestările violente din stradă din acea perioadă. Dar chiar și atunci, adversarii încă se mai puteau așeza la aceeași masă. Campaniile prezidențiale se încheiau cu o dezbatere între cei doi candidați rămași în cursă. Astăzi, politicienii și comentatorii aferenți merg numai la propriile televiziuni. Dacă printr-o excepție extraordinară ei totuși se întîlnesc, discuția degenerează în monologuri simultane, suprapuse, și în final în înjurături. Jurnaliști care să poată modera nu mai există. Ura și adversitatea acoperă obiectivitatea meseriei. Polarizarea a condus la puseele de violență descrise și tot ce se mai poate spera e ca Pandrea să fi avut dreptate, ca ele să fie pasagere și în cele din urmă respinse de practica politică și de bunul-simț general. Că de la actualii politicieni șansele sînt prea mici.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: E. Enea
