Viaţa şi opera lui Félicien Marbœuf

(apărut în Dilema veche nr.555 / 21-27 nov. 2003)

Adrianei Babeţi, care ştie de ce.

Félicien Marbœuf (1852-1924) a fost supranumit "cel mai mare scriitor care n-a scris niciodată".

Născut la Paris, Marbœuf a moştenit gustul literaturii de la Flaubert. Un unchi al lui Félicien Marbœuf, chirurg, fusese colegul tatălui acestuia la spitalul din Rouen. Tînărul Gustave se împrietenise cu tatăl lui Félicien, Louis Marbœuf, pe vremea cînd acesta studia dreptul la Paris, devenind un obişnuit al casei. Într-o seară a anului 1869, scriitorul lua cina la familia Marbœuf. Félicien avea la vremea aceea 17 ani şi autorul Doamnei Bovary îi impunea prin imensul său prestigiu. Dar Flaubert nu-i adresase pînă atunci decît cîteva fraze politicoase. Or, în seara aceea, la sfîrşitul mesei, Flaubert s-a dus să caute în buzunarul paltonului său un pachet pe care i l-a oferit lui Félicien. Uimit, acesta descoperi un exemplar al Educaţiei sentimentale, cu o dedicaţie pe pagina de gardă: "Dacă veţi găsi la eroul acestui roman, în care nu se întîmplă, în mod dezesperant, nimic, anumite trăsături de spirit care vi se vor părea asemănătoare, să nu vă miraţi peste poate. Vă datorează mult, cred eu, atît fizic cît şi psihologic. F. de la Frédéric sau de la Félicien? Vă doresc doar mai puţină vanitate şi mai multă voinţă. Gînduri amicale, G. Flaubert".

Şi astfel Félicien Marbœuf se instală în lumea Literelor, înzestrat cu statutul singular de personaj romanesc.

Această primă impresie îl făcu să se comporte toată viaţa după chipul şi asemănarea unui erou de roman. Şi, tocmai pentru a contrazice această convingere, încercă la rîndul lui să treacă de cealaltă parte - aceea a scriiturii. Din personaj, nu încetă să-şi dorească să devină scriitor. Fără tihnă, an după an, el căută subiectul, pretextul unei opere. Literatura însemna pentru el, cu siguranţă, totul. Dar nici un volum, culegere, capitol ori măcar vreun aforism - cu excepţia corespondenţei sale - nu-i ieşi de sub pană.

Félicien Marbœuf avea despre Literatură o idee atît de înaltă încît n-a crezut niciodată că un om, oricare-ar fi fost acela, ar fi avut vreodată destul geniu pentru a-i da formă. De fapt, Félicien Marbœuf s-a abţinut de la a produce o operă nu dintr-o carenţă de geniu, ci dintr-un exces de ambiţie, intelectualmente inumană.

A rămas însă corespondenţa dintre Marbœuf şi Proust. Stranie corespondenţă, dacă ţinem seama de faptul că cei doi nu s-au întîlnit niciodată!

Proust îi deveni cunoscut lui Marbœuf prin prima lui carte, Les plaisirs et les jours. Proust avea 25 de ani, Marbœuf 44. Cartea nu se prea vindea. Acest in-quarto luxos, ilustrat cu desene în peniţă şi acuarelă, costa 13,50 franci, în condiţiile în care costul unei cărţi nu depăşea, pe atunci, 3 franci. Tînărul scriitor îi trimise un exemplar mai vîrstnicului original, pe care-l admira atît şi care era pentru el, ca de altfel pentru întreaga lui generaţie, un personaj legendar. Félicien Marbœuf este sedus pe loc de această literatură. Îi scrie lui Proust, încurajîndu-l cu entuziasm. O prietenie se naşte.

Iată cîteva fragmente din scrisoarea de răspuns a tînărului Marcel:

"Paris, 21 decembrie 1896
Domnule,
Mă tem că nu voi fi în stare să vă spun cîtă plăcere mi-a făcut scrisoarea dvs., nu-mi este deloc uşor căci mi se pare ridicol a avea aerul de-a admite, altfel decît ca pe o gentileţe din partea dvs., ceea ce spuneţi despre cartea mea, şi de a crede că acest lucru corespunde realităţii, adică existenţei unui veritabil talent în ce mă priveşte, aşa încît nici nu-ndrăznesc a socoti că mi se cuvine acest compliment ce mi-l faceţi. (...) Joubert îi spunea lui Chateaubriand să nu se chinuie să scrie o carte, ci mai degrabă să facă să strălucească cît mai des vastitatea vederilor sale şi-atunci i-am fi fost cu toţii recunoscători. L-am auzit pe Barrès spunînd că valoarea unei lucrări constă în paginile frumoase pe care le cuprinde, de aceea nu e nevoie de prea multe. Ca şi el, cred şi eu în valoarea cărţii dvs. care nu conţine nici-o pagină, frumoasă sau mai puţin frumoasă. Astfel, original şi indiscutabil, geniul dvs. traversează epoca noastră cu această superioritate şi modestie care-l fac aidoma unei femei nobile ce-şi vede servitorii fericiţi şi trece surîzînd pe lîngă ei, fără a dispreţui veselia acestora, fără a o tulbura şi fără a i se alătura altfel decît printr-o calmă simpatie şi prin farmecul maiestuos pe care trecerea ei îl răspîndeşte în jur. Eu sînt unul dintre aceşti servitori şi iubesc opera dvs., superbă, imaculată şi silenţioasă precum bolta uşor prăfuită a unei mari biserici gotice. Marcel Proust".

Félicien Marbœuf este scriitor. Tăcerea este forma necesară a operei sale, condiţia sa poetică. În acest domeniu neconstruit, în absenţă, îşi "face" opera Félicien Marbœuf, în această tăcere atinge perfecţiunea artei sale.

Relaţia epistolară a celor doi scriitori va dura pînă la moartea lui Proust. O scrisoare mai ales, adresată de Marbœuf tînărului său corespondent, este simptomatică. Datată ianuarie 1902, adresantul îşi mărturiseşte în ea iubirea scandaloasă pe care-o poartă unei fetiţe. Or, trei ani mai tîrziu, Félicien Marbœuf este acuzat de atentat la pudoare asupra unei copile de 11 ani. Fuge înainte de-a fi arestat, se exilează la Glooscap, oraş aflat în sudul provinciei New Brunswick, în golful Passamaquoddy. Acolo, scandalul nu stinge imensa consideraţie de care se bucură Scriitorul Tăcerii. Cu toate acestea, din respect pentru convenienţe, municipalitatea aşteaptă cîteva luni înainte de a-i conferi cheile de aur ale oraşului. Pe 7 august 1905, în ziua cînd împlinea 53 de ani, Félicien Marboruf devine cetăţean de onoare al localităţii Glooscap. În anul următor este numit director al marii biblioteci municipale. În 1918 apare A l'ombre des jeunes filles en fleur (Premiul Goncourt 1919).

Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie în ce măsură delictul lui Félicien Marbœuf, gustul său pedofil, a jucat un rol în elaborarea romanului proustian. Unei scrisori a lui Marbœuf - în care acesta spunea, printre altele: "Bătrîn deja, trăiesc la umbra tinerelor fete, îmi adorm traiul precum un cîine ostenit după vînătoare care se culcă la poalele unui deal acoperit de tufe de trandafiri, şi astfel somnul meu este mai senin ştiindu-se protejat de-aceste flori, chiar dacă ele ascund uneori cu greu cumplite vicii carnivore..." -, Proust îi răspunde: "Înţelegeţi că, atunci cînd mi-aţi evocat viaţa dvs. la umbra acelor tinere fete care seamănă atît de mult cu nişte flori, acea imagine a adăstat îndelung în mintea mea şi presimt că va avea în opera mea viitoare un loc cu totul aparte. Îngăduiţi-mi să vă datorez acest lucru."

De fapt, Proust îi datorează lui Marbœuf mult mai mult decît acea imagine. Acele tinere fete nu sînt decît un exemplu, printre atîtea altele, de teme, reflecţii şi chiar fraze, care, ivite din această corespondenţă, i-au conferit Căutării timpului pierdut o tonalitate şi o structură aparte: turlele bisericii din Martinville, marchiza de Cambremer şi vicontesa de Franquetot ascultînd Sfîntul Francisc al lui Liszt la serata marchizei de Sainte-Euverte, "metaforele" picturale ale lui Elstir, reveriile asupra numelor ţinutului, moartea Albertinei...

Cele 63 de scrisori ale lui Marbœuf către Proust constituie un fel de plan de ansamblu al operei proustiene, un fundament tematic şi uneori stilistic, un bruion genial.

Tulburătoare figura acestui scriitor fără operă care, fără a fi dat formă romanului său propriu, a hrănit - prin viaţa şi scrisorile sale - cea mai prodigioasă întreprindere romanescă din toate timpurile. Atît de tulburătoare încît n-a încetat să-l obsedeze pe Borges; acesta, deopotrivă admirativ şi gelos, i-a mărturisit o dată lui Bioy Casares că un asemenea portret lipsea din Cronicile lui Bustos Domecq - undeva între cele ale lui Cesar Paladion şi cea a profesorului Baralt, a lui Ramon Bonaventura şi a lui Federico Juan Carlos Loomis -, pricinuindu-i un regret nesfîrşit şi dîndu-i un sentiment de adîncă insatisfacţie. Borges, de fapt, a rămas neconsolat de faptul că Félicien Marbœuf a existat în realitate, împiedicîndu-l astfel să-l inventeze el însuşi.

(adaptare după Jean-Yves Jouannais, Artistes sans œuvres / I would prefer not to)