Underdog

Dacă de dragul demonstraţiei pe Traian Băsescu îl considerăm un fost candidat al dreptei - ceea ce în fapt e o ipoteză cu destule asteriscuri - se poate observa că aproape toate finalele prezidenţiale din România s-au soldat cu înfrîngerea candidatului stîngii. Singurul candidat de succes al stîngii româneşti a fost Ion Iliescu. În rest, cu toţii au sucombat în faţa candidaţilor de dreapta. Mai mult, candidatul de dreapta a intrat de fiecare dată în finală cu a doua șansă. Așa s-a întîmplat cu Emil Constantinescu, Traian Băsescu (de două ori) și Klaus Iohannis, care la vremea lor i-au învins pe Ion Iliescu, pe Adrian Năstase și Mircea Geoană, și respectiv pe Victor Ponta. Electoratul român are aparent o slăbiciune pentru buturuga mică gata să răstoarne carul mare, pentru David care îl înfruntă pe Goliat. El se recunoaște mai bine în cel văzut drept mai slab, pe care suplimentar îl asociază probabil cu personajul mai drept și mai bun.

Singurele excepții la modelul underdog-ului de dreapta de succes - folosind o terminologie politologică englezească -  au fost în 1990, de Duminica Orbului, și în 2000, în atipica finală Ion Iliescu - Vadim Tudor. Ce fel de finală avem însă acum, cînd pentru prima oară, underdog-ul e de stînga; va cîştiga el, sau va cîştiga dreapta? Unii comentatori spun că a existat posibilitatea ca ambii finalişti să fi fost de dreapta. O variantă improbabilă, din moment ce nu se ştie ce fel de orientare politică are candidatul care, zice-se, l-ar fi putut înlocui pe reprezentantul PSD. Oricum însă, calculele electorale seci arată că ne îndreptăm către un deznodămînt asemănător cu cel din 2000. Atunci, două din trei voturi au mers la candidatul PDSR, Ion Iliescu, în vreme ce Vadim Tudor era considerat oaia neagră, răul cel mai mare, opțiunea nefrecventabilă, sau cum s-ar numi azi, politicianul anti-sistem. Într-adevăr, actualul președinte Iohannis este cel care ar putea aduna cele mai multe dintre voturile candidaților ieșiți din cursă. Sînt contabilizate în dreptul lui opţiuni de la USR-ul lui Dan Barna, PMP-ul lui Teodor Paleologu și UDMR-ul lui Kelemen Hunor. Finalista de stînga Viorica Dăncilă poate spera doar la convertirea unor voturi din partea susținătorilor lui Mircea Diaconu, insuficiente chiar și dacă ar ajunge a fi folosite și în proporție de 100%. Singura speranță a candidatului stîngii este să mobilizeze din jumătatea inertă a electoratului, cea care nu a găsit suficiente motive să vină la vot în primul tur de scrutin. Dar dacă aceste motive nu au fost suficiente pînă acum, de ce ar deveni deodată eficiente? Mai ales că Viorica Dăncilă nu are darul galvanizărilor electorale de ultim moment în care a excelat un Traian Băsescu, de pildă, sau de care a profitat ultima oară şi Klaus Iohannis.

Ca de obicei în astfel de confruntări, cu un candidat dominant versus un underdog, pentru Klaus Iohannis tăcerea e de aur. Agitatul bărcii nu poate merge decît în defavoarea lui, deoarece la un traseu fără incidente, curentul îl duce singur la victorie. Au fost pînă acum două momente care au agitat apele, respectiv discuția despre refuzul dezbaterii și o declarație pe care o consider neinspirată a candidatului PNL. Sînt foarte multe accente deplasate în campaniile electorale pentru prezidențiale. În iureșul campaniei, candidați și alegători uită deseori pentru ce sînt alegerile și pun pe seama președintelui sarcini viitoare imposibil de îndeplinit. România este în definitiv o republică mai degrabă parlamentară, cel mult semi-prezidențială. Din acest punct de vedere, dezbaterea nu ar fi adus probabil decît mai multă confuzie și frustrare. Absența ei însă creează un precedent. Alegătorii sînt lipsiți de spectacolul dezbaterii, de show-ul electoral, de bîrfa politică. Vrem - nu vrem, înfruntarea umană, replica, atacul surpriză, au făcut deliciul altor campanii și au influențat opțiuni electorale. Fără o dezbatere finală, campania parcă nu mai are finalitate, ca să nu mai spun că ea e nelipsită și în multe țări occidentale. Dispariția dezbaterii electorale finale este încă una dintre pierderile votanților. Însă de la Traian Băsescu încoace, președinții par să își permită tot mai multe rupturi cu tradiția sau consecvența. Paradoxal, Ion Iliescu a fost ținut cel mai mult sub lupa interogărilor privind imparțialitatea politică a mandatului său sau privind cheltuielile sale publice, de președinte, versus cele private, de candidat al unui partid. Astăzi, regula acceptată pare să fie că președintele e jucător și de aceea e tolerat cînd e părtinitor politic. Ce au reuşit însă Klaus Iohannis şi echipa sa de campanie a fost să acrediteze ideea că există totuşi o dezbatere, cu ziarişti şi formatori de opinie, la care preşedintele participă. Aşa, ca să nu creadă cumva sfătuitorii preşedintelui că au reuşit să vîndă castraveţi la grădinar, spun doar că dezbaterea e posibilă doar între doi sau mai mulţi candidaţi, oameni pe acelaşi palier electoral. Între jurnalişti şi un candidat nu se poate organiza o dezbatere, ci doar o întîlnire, o conferinţă de presă, un interviu.

Din zona de turbulenţă amintită e și declarația nefericită a lui Klaus Iohannis privind PSD. Președintele de acum, candidat cu șanse aproape incontestabile la încă un mandat, a spus că PSD este „un partid antidemocratic”. În cel mai bun caz, declarația este o generalizare neglijentă. Sugerează că zecile sau sutele de mii de membri și simpatizanți ai PSD au fost de acord cu inițiativele dubioase și interesate ale conducerii partidului privind justiția. E ca un vot de blam pentru o categorie largă a populației. Dacă nu era suficient deja din confruntările politice de pînă acum, Klaus Iohannis a alienat prin această declarație un întreg segment de populație, căreia de altfel îi cere să îl recunoască drept președinte pentru încă un mandat. Pe de altă parte, este încă neclar ce fel de virtuți democratice au celelalte partide politice, participante în aceeași măsură la jocul împărțirii sinecurilor bugetare. Am mai spus-o și după cazul Caracal: partidele, noi și vechi, încurajează nepotismul, clientelismul, nu promovează meritocrația; niciun partid politic nu poate fi considerat reformat atît timp cît întreține algoritmul numirilor politice în aparatul bugetar în dauna promovărilor pe bază de competențe.

Cu toate acestea, cum am arătat, președintele nu mai e sancționat ca altădată pentru declarații imparțiale, incompatibile cu statutul său, actual sau prelungit pentru încă patru ani. Impactul electoral al declarației lui Klaus Iohannis va fi probabil neglijabil. Adică nici nu va pierde multe voturi, nici nu va cîștiga multe - dacă declarația a fost făcută în speranța accentuării tușei anti-PSD în vederea atragerii useriștilor. Cel mult, unii se vor întreba cum va proceda președintele în cazul unor medieri viitoare; nu va mai chema la consultări PSD-ul, pentru că e „antidemocratic”? Nu cred că președintele a vorbit serios, și cred că prin atitudine măcar își va revizui declarația. Rămîne însă sentimentul neplăcut că la vîrful politicii românești nu sînt nici azi asumate deplin, adică inclusiv în campanie, principii ale administrației occidentale, printre care și acela că guvernarea democratică presupune și recunoașterea legitimității depline a partidului de opoziție.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Secţie de vot într-o şcoală din Bucureşti © Ionuţ Iamandi