Un glonț pe la urechea NATO

E clar, există o oarecare frustrare europeană la adresa britanicilor, mulți considerînd Brexit-ul un proces dăunător Uniunii Europene. În acest caz, aniversarea de azi, 4 aprilie, cînd se fac 70 de ani de la înființarea NATO, va mai atenua din resentimente. Și aceasta pentru că Marea Britanie este un fel de moașă a Alianței care în prezent constituie baza structurii de securitate europene.

NATO este rezultatul unui lobby eficient al britanicilor pe lîngă americani pentru a-i determina să se implice în apărarea Europei occidentale. După cel de-al doilea război mondial, americanii se confruntau cu veșnica lor problemă de după o implicare armată: ce mai căutăm noi aici? Europenii le simțeau frămîntarea, dar în același timp se temeau de perspectiva unei recrudescențe a militarismului german – o problemă mai veche – și de proximitatea și agresivitatea Uniunii Sovietice – o problemă mai nouă. După război, americanii nu puteau fi lăsați să plece oricum din Europa. Și astfel a luat naștere NATO, ca o formulă de asociere a Statelor Unite în cazul în care primejdiile menționate ajung la un stadiu acut pentru Europa occidentală. De aici și binecunoscuta descriere a Alianței făcută de primul ei secretar general, Lord Ismay, principalul consilier militar al lui Winston Churchill din timpul războiului: „The purpose of the NATO was to keep the Americans in, the Russians out and the Germans down” („Rolul NATO a fost să-i țină înăuntru pe americani, afară pe ruși și jos pe germani”). La rîndul lor, americanii s-au lăsat convinși tocmai de argumentul că europenii trebuiau lăsați cu niște instrumente de supraviețuire pe un continent devastat de război și supus presiunii sovietice. Un instrument (cel economic) s-a numit Planul Marshall, celălalt a fost NATO. Ambele mașinării au fost construite rapid, dar în cazul NATO cheia nu a intrat în contact decît un an mai tîrziu, cu ocazia războiului din Coreea, pe care occidentalii l-au crezut, în mod eronat, un preludiu al unei atac sovietic în Europa occidentală.

Dar pledoaria ministrului de externe britanic Ernest Bevin pentru NATO – sau, cum a numit-o el la acea vreme, o „Uniune Occidentală Europeană” – a fost și rodul unei transformări a politicii britanice de securitate. După cum a remarcat istoricul britanic Tony Judt, britanicii au realizat după război că securitatea lor este strîns legată de cea a continentului. Dacă economic, comercial, monetar sau fiscal, britanicii puteau ignora Europa continentală, din punct de vedere militar ei erau strîns legați de ea. Actualitatea acestei constatări e probată de Brexit-ul zilelor noastre, care pune sub semnul întrebării o serie de politici comune, dar nu și pe cea de securitate. E adevărat, pentru britanici amenințarea a venit de pe continent, ca și în primul război mondial. Dar Londra și ceilalți semnatari au conceput NATO de la început și ca o alianță de valori. Este ceea ce a auzit și Bucureștiul, în urmă cu aproximativ 20 de ani, cînd i se explica același lucru în timpul negocierilor de aderare la NATO.

Greutatea acestor valori s-a văzut în mai puțin de zece ani de la înființare. Nu doar că nu au mai fost ținuți „down”, dar germanii au fost primiți în NATO. Nu toți, ci numai cei ce optaseră pentru sistemul democratic occidental – și anume germanii din Republica Federală. Cooptarea germanilor occidentali în 1955 a precipitat crearea Pactului rival de la Varșovia, format din țările comuniste și dominat de URSS. Este interesant însă cum au evoluat lucrurile de atunci. După fiecare război mondial, țările occidentale au impus restricții privind cheltuielile militare germane. Astăzi însă, SUA îi reproșează Germaniei că nu cheltuiește suficient pentru înarmare. Sînt notorii acuzațiile lui Donald Trump că europenii nu își țin promisiunea de a aloca apărării 2% din PIB-ul național anual. În vreme ce SUA au cheltuieli militare de 3,5% din PIB, Germania alocă pentru armată doar 1,2%. Aceasta face ca cheltuielile bugetare militare americane să fie de 15 ori mai mari decît cele germane și să constituie peste 70% din bugetul de apărare al tuturor țărilor NATO. Dar e adevărat că dacă țările membre NATO cu excepția SUA ar aloca pentru apărare, așa cum insistă Trump, 2% din PIB, bugetul lor militar nu s-ar majora decît cu 15% față de actuala alocare. Astfel că adevăratul impact asupra NATO nu ar fi produs de majorarea componentei europene, ci de situația în care Statele Unite s-ar mărgini la cheltuieli militare de 2%, să zicem, în loc de 3,5% din PIB. Frustrarea administrației americane de azi, focusată pe Germania, amintește de cea britanică de la sfîrșitul anilor ‘50 – începutul anilor ‘60, cînd Germania lua economic avînt, în vreme ce Londra gîfîia sub datoriile victoriei. „Desigur, dacă reușim să pierdem două războaie mondiale, să ni se șteargă toate datoriile, să fim scutiți de toate obligațiile externe și să nu mai menținem trupe în afara țării – atunci am putea ajunge la fel de bogați ca germanii”, a spus cu năduf premierul Harold Macmillan al Marii Britanii din acei ani.

Dacă e să dăm crezare unui episod povestit de Bob Woodward în cartea sa Frica. Trump la Casa Albă, interogarea existențială la care Washingtonul a supus NATO după cîștigarea alegerilor prezidențiale americane de către candidatul republican a fost într-adevăr ca un glonț care a trecut periculos de aproape de Alianță. Woodward povestește că la începutul lui 2017 președintele i-a convocat pe generalii americani cu funcții executive în noua administrație pentru a aduce argumente pro și contra menținerii SUA în NATO. Șeful de stat-major al Consiliului Securității Naționale, generalul-locotenent Keith Kellogg, s-a prezentat cu discursul negativ lansat inițial de Trump, potrivit căruia după prăbușirea Uniunii Sovietice, NATO e o organizație depășită. La aceasta, s-a adăugat rapid și argumentul alocațiilor insuficiente ale europenilor pentru apărare. De partea cealaltă, generalul Joseph Dunford, comandatul cu cel mai mare rang în armata americană, ar fi răspuns că dimpotrivă, Alianța nu ar trebui desființată în condițiile în care națiuni europene precum Polonia se simțeau amenințate de invaziile lui Putin în Crimeea și estul Ucrainei. Lui i s-a alăturat și ministrul de atunci al apărării Jim Mattis, care a spus că Rusia nu are nicio șansă să cîștige un război cu NATO – și implicit cu Statele Unite. Trump s-a arătat în cele din urmă convins de argumentele ultimilor generali, cu condiția rezolvării problemei banilor. „Atunci poți să păstrezi NATO”, i-a spus el lui Mattis, „dar vei deveni colectorul de taxe”.

Istoricul britanic Eric Hobsbawm arăta cît de ironic i se părea faptul că Uniunea Sovietică și-a scăpat propriul dușman, democrația liberală europeană, din ghearele lui Hitler – dușman care patru decenii mai tîrziu avea să o îngroape, cu ajutor substanțial american. Să fi venit acum rîndul NATO de a fi salvată de Rusia lui Putin, mai exact de agresivitatea ei, care a furnizat Alianţei un nou sens în era postsovietică? Episodul povestit de Woodward sugerează tocmai acest lucru. În acest caz, ne găsim într-o situaţie în care Rusia salvează NATO dintr-un nefericit friendly fire.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.                  

Foto: Germania aderă la NATO în 1955, acțiune care a condus la apariția Pactului rival de la Varșovia. Sursa: Wikimedia/ Bundesarchiv.