Am mai spus-o și o mai spun. Îmi displac paradele militare, fie ele terestre, aeriene sau maritime. Casta militară are rolul ei, dar și locul ei, de regulă retras. Forța trebuie să se manifeste discret și controlat. Nu simt nevoia să fiu impresionat de ea, nici să cultiv dubioasa pornire de a-i impresiona pe alții cu ea.

Mi-au revenit aceste gînduri cînd am citit că la nici două săptămîni după ce România a cedat sovieticilor Basarabia, în 1940, noile autorități au organizat în Chișinău o paradă militară. În fruntea ei au plasat falnic tancul care cu cîteva zile înainte intrase primul în orașul revendicat. O intrare simbolică. Tancul avea să joace un rol important în afirmarea și menținerea brutală a influenței sovietice în estul Europei, în anii care vor veni. Episodul de la Chișinău arată că tancul începuse a fi venerat de sovietici dinainte ca T-34 să devină eroul blindat din cel de-al Doilea Război Mondial.

Reflexul tancului le-a venit sovieticilor de timpuriu, des, și pînă în ultimele clipe ale URSS. Le-a venit în iunie 1953, cînd, după moartea lui Stalin, est-germanii au căpătat mai mult curaj și au protestat împotriva condițiilor de trai aduse de noua orînduire orientală. Represiunea a fost condusă de tancurile sovietice, care au mărșăluit iar pe străzile Berlinului de est, dar de această dată nu împotriva trupelor lui Hitler, ci împotriva populației. Trei ani mai tîrziu, scena tancurilor se repeta la protestele din Poznań, Polonia, unde „clasa muncitoare” locală constatase și ea că „dictatura proletariatului” nu o avantaja defel, ba dimpotrivă.

De o notorietate mai mare au parte însă intervențiile tancurilor sovietice de la Budapesta și Praga. La Budapesta, în toamna lui 1956, operațiunea a fost de amploare, ca de front, pentru că guvernul ungar adoptase măsuri de reformă politică puternice. 6.000 de tancuri au participat la înăbușirea revoltei, multe pătrunzînd în capitala ungară, unde au făcut sute de victime. 12 ani mai tîrziu, în fața altor propuneri reformiste apărute de această dată la Praga, Moscova nu știe și nu poate să răspundă altfel decît tot cu tancurile.

Dar dacă de la Stalin, Brejnev sau chiar Hrușciov te mai aștepți să invoce argumentul tancului, cum ar fi să afli că și Gorbaciov, promotorul mișcărilor de glasnost și perestroika, a apelat la aceleași blindate aduse prima oară la Chișinău, în 1940? S-a întîmplat în martie 1991, cînd liderul de Kremlin le-a scos în stradă la Moscova pentru a-i intimida pe susținătorii lui Boris Elțîn, noua stea a politicii rusești. E adevărat, nu au tras, dar gestul a rămas.

În același an, în decembrie, Uniunea Sovietică își dădea obștescul sfîrșit. Însă tancurile au mai zvîcnit o dată la Moscova. În 1993, Elțîn era deja președinte al Rusiei, dar se lupta cu un parlament moștenit din perioada URSS. În septembrie a vrut să îl dizolve, dar deputații s-au opus și s-au baricadat în clădire. I-au scos de acolo tot tancurile, care au bombardat-o. Au murit peste 140 de oameni. A fost, se poate spune, cea din urmă „paradă unională” pentru că – ironia istoriei! – aici victimele vizate au fost ultimii reprezentanți ai puterii sovietice.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Tancurile sovietice intră în Budapesta, 1956. Sursa: fortepan.hu