Şahul şi lunga sa istorie undergound
A făcut vîlvă recentul avertisment al clericului saudit privind practicarea şahului: e un joc de noroc păcătos, care duce la ură şi duşmănie între oameni, şi care de aceea e „haram” (interzis) pentru drept-credincioşii musulmani.
Dar de asemenea tratamente şahul nu duce lipsă de sute de ani - şi nu e vorba doar de lumea musulmană. După cum interzicerea şahului nu e chiar cea mai ciudată recomandare pe care o fac clericii saudiţi şi legislaţia ţării. Ca să nu amintesc decît cîteva, în Arabia Saudită presa şi internetul sînt cenzurate, manifestaţiile împotriva casei regale conducătoare sînt pedepsite cu bătaia şi puşcăria, statutul femeii este degradant în multe feluri şi în multe domenii.
În privinţa şahului, Arabia Saudită calcă pe urme glorioase. De exemplu, şi în Iran, după revoluţia islamică din 1979, şahul a fost interzis pentru o perioadă de timp. Fixaţia pe şah pare să provină dintr-un „hadith” (afirmaţie atribuită lui Mahomed, care obişnuia să se aşeze cu discipolii şi să rostească vorbe memorabile pe care aceştia le-au reţinut şi transmis mai departe.) Potrivit deci hadith-ului 946, „Cel care joacă şah este ca unul care şi-a mînjit mîna cu sînge şi carne de porc”. Inutil să precizez ce sacrilegiu este în religia musulmană să atingi porcul.
Cînd au interzis şahul în Iran, Ali Hachemi Tehrani, şef al unei asociaţii de şah din zona Teheranului, le-a trimis scrisori clericilor, redacţiilor şi învăţaţilor din ţară în care argumenta că acum 1.400 de ani, pe cînd Profetul se plimba prin bazaruri şi observa oamenii, şahul nu era ceea ce este astăzi. Pe atunci, spunea el, şahul se juca cu zaruri, şi de aici diatriba lui Mahomed împotriva acestui joc. Şi într-adevăr, unii spun că hadith-ul 946 se referă la table, nu la şah. „Dar imediat ce zarurile au fost scoase din procesul de joc”, mai scria Ali Hachemi Tehrani în anii ‘80, „şahul a devenit arta şi ştiinţa pe care le cunoaştem în ziua de azi”.
Deocamdată, Iranul a depăşit momentul, şahul e reabilitat în ţară, oamenii îl pot practica public, există o federaţie activă şi chiar cîţiva jucători remarcabili. De exemplu, iranianul Masoud Mosadeghpour, care a dominat copios campionatul mondial de şah pentru juniorii sub 18 ani, campionat desfăşurat în noiembrie în Grecia. Iar vecinul bogat şi aproape la fel de conservator ca şi Arabia Saudită, Qatarul, a organizat în decembrie unul dintre cele mai puternice turnee open de şah din lume la care au participat, printre alţii, Vladimir Kramnik, fost campion mondial la şah, dar şi actualul campion mondial Magnus Carlsen (vezi foto).
Şahul, inamicul public numărul unu
În lumea creştină, şahul a fost interzis în mai multe rînduri şi perioade, fie din raţiuni personale, fie din motive religioase. Un argument des întîlnit împotriva şahului era presupusa abatere a jucătorului de la îndatoririle sale spirituale.
Astfel, în 1061 cardinalul Petrus Damiani le-a interzis clericilor să joace şah. Un secol mai tîrziu, epsicopul Parisului a excomunicat cîţiva preoţi care au fost prinşi jucînd şah. Cam în aceeaşi perioadă, cavalerilor templieri li s-a interzis să joace şah.
Sînt şi capete încoronate care au avut un cui împotriva şahului: Cazimir al doilea al Poloniei (în a doua parte a secolului 12), Ludovic al IX-lea al Franţei şi Carol Quintul în secolul 14. Ivan cel Groaznic a interzis şahul în Rusia, dar se spune că pe el moartea l-a surprins jucînd şah. În Anglia, şahul a fost interzis în biserică de către arhiepiscopul de Canterbury John Peckham (sfîrşitul secolului 13) şi apoi, pe la 1340, e interzis şi la Queen’s College, Oxford.
Mai spre zilele noastre, şahul e interzis în Ungaria între 1848 şi 1864, fiind asociat cu revoluţionarii paşoptişti. În 1966, şahul a fost interzis în China prin noile regulamente ale Revoluţiei Culturale, iar între 1994 şi 2001, talibanii afgani au interzis de asemenea practicarea şahului.
Şi lista poate continua şi cu exemple în care şahul e rezervat unor elite şi interzis altor categorii de oameni, cum ar fi evreii (în Germania nazistă, după anul 1933) şi negrii (în Africa de Sud şi în Statele Unite, anii '50).
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
