Regele și utecistul

Cotidianul Informația Bucureștiului publica pe 22 august 1969 informații în premieră în legătură cu evenimentele petrecute în urmă cu 25 de ani. Ziarul îl descoperise, printr-unul dintre colaboratorii săi, scriitorul Haralamb Zincă, pe un martor al întîmplărilor de la Palatul Regal din ziua de 23 august 1944. Martorul, salariat al Palatului, povestește momentul înregistrării proclamației prin care Regele Mihai a anunțat ieșirea României din alianța cu Germania nazistă. Înregistrarea ar fi fost făcută, potrivit articolului din ziar, de un tehnician al partidului comunist.

„La indicația reprezentanților PCR”, povestește martorul din ziar, adjutantul regal Gheorghe Ionescu-Bălăceanu, „adusesem la Palat pe un student specialist în electronică, tehnician al partidului. Avea cu el un aparat de imprimat discuri. S-a instalat și a început să lucreze la imprimarea proclamației ce urma să fie difuzată în acea seară la radio. Prima placă n-a fost izbutită, cea de-a doua era perfectă”.

Povestea s-a rostogolit peste ani și nu s-a împiedicat nici de hopul din 1989. În 1992, în cartea sa Generația irosită, publicistul marxist și activistul comunist Silviu Brucan a reluat-o.

„Pentru înregistrare fusese ales un tînăr UTC-ist, student la Politehnică. Cînd i se spuse că va veni un adjutant regal să-l ia cu mașina la palat, rămase perplex: «S-a întors lumea cu fundu-n sus, zău așa! Un trimis al partidului comunist să-l imprime pe rege!»”

După publicarea în ziare a mărturiilor găsite, Haralamb Zincă scrie și o carte despre 23 august 1944, Și a fost ora H, editura Militară, 1971. Silviu Brucan reia din ea un alt fragment din amintirile martorului Ionescu-Bălăceanu: ”Credeam că studentul se va pierde cu firea, dar m-am înșelat. I s-a adresat suveranului cu formula clasică, iar Mihai i-a întins mîna… Mihai s-a așezat la birou, în fața microfonului și, la un semn al tînărului, a început să citească. Tehnicianul împietrise lîngă aparat, urmărind rotația plăcii.” (Generația irosită, ed. Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, p. 39). Dar nici Haralamb Zincă, nici Silviu Brucan nu menționează numele utecistului.

Momentul imprimării de la Palat este amintit și de fostul lider țărănist Corneliu Coposu, în Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, Fundația Academia Civică, 2016. „Imprimarea pe disc a făcut-o ing. Feith”, notează lapidar Corneliu Coposu. Regele însuși a rememorat ziua de 23 august în dialogurile sale cu Mircea Ciobanu (Convorbiri cu Mihai l al României, Humanitas, 1997), dar fără să ajungă pînă la detaliul tehnicianului.

A intervenit în schimb în discuție, energic și cu multe argumente, directorul de atunci al Radiodifuziunii, Vasile Ionescu. Acesta a protestat încă din epocă față de „denaturările”, „minciunile”, „fanteziile” din articolele din presa vremii și din cartea scriitorului Haralamb Zincă, care a publicat versiuni ale investigațiilor sale și în revistele Viața Românească și Magazin istoric. Vasile Ionescu trimite în octombrie 1970 un drept la replică pe adresa redacției Magazin istoric, dar spune că nu a primit nici un răspuns. În dreptul său la replică, Vasile Ionescu face trimitere la documentele și manuscrisul pe care el le-a predat Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă CC al PCR în februarie 1968. Intitulat Scurte amintiri și însemnări privind cuprinderea și stabilirea unor date și fapte din trecut 1916-1967. Adevăruri, manuscrisul a fost publicat în 2008 la editura Casa Radio.

De fapt, povestește pe larg Vasile Ionescu în cartea sa postumă, înregistrarea proclamației a fost făcută de către inginerul Alexandru Lohan, director la acea vreme al „Posturilor de undă scurtă” la Radiodifuziune. Înregistrarea nu putea fi făcută decît de personalul din radio și doar pe așa-numitele „discuri de decelit”, după o tehnologie asupra căreia Radioul avea monopol. Au fost făcute trei, ci nu două înregistrări. Iată un fragment din cartea autobiografică a lui Vasile Ionescu.

„Înainte de sosirea la Palat a lui von Killinger – ambasadorul Germaniei la București – care a venit în jurul orei 21, s-a pus în discuție modalitatea difuzării mesajului regal către țară.

Se emiseseră două păreri: una, ca Regele să vorbească direct la microfonul care va fi instalat chiar în biroul în care ne găseam; iar alta, ca mesajul să fie imprimat pe disc, și apoi difuzat de la studiouri împreună cu celălalt material care confirma acțiunea.

Mi-am exprimat opinia că este mai bine ca mesajul să fie imprimat, pentru a înlătura riscul ca circuitul telefonic care asigura transmisia prin microfonul instalat la Palat, să fie interceptat sau întrerupt de cineva interesat – germanii – care la acea oră, prin fuga lui Eugen Cristescu și a generalului Tobescu, ar fi putut să fie informați.

S-a aprobat imprimarea. Am dat ordin telefonic ca inginerul Alexandru Lohan să vină de îndată cu carul de reportaj și imprimări la Palat; acesta, condus de tehnicianul Ștefan Ceroiu, a sosit în jurul orei 19, cu tot echipamentul necesar imprimării. Au fost primiți la poarta dinspre dependințele regale de către căpitanul Gheorghe Teodorescu - astăzi general activ, atunci comandant al Companiei de gardă - care a pus la dispoziție ostașii necesari transportării aparatajelor și i-a condus apoi în biroul colonelului Octav Ulea din serviciul Mareșalatului Palatului, aflat în aripa Crețulescu.

Aici, M.S. Regele a citit Proclamația în prezența generalului adjutant Constantin Sănătescu - prim-ministru, generalului Aurel Aldea - ministrul afacerilor interne, Mircea Ioanițiu - secretarul particular al suveranului și a maiorului Anton Demetrescu, comandantul batalionului de gardă ce asigura securitatea și liniștea, iar inginerul Alexandru Lohan - în prezența mea - a executat înregistrarea Proclamației pe trei discuri. S-au executat trei imprimări (pentru a avea cea mai bună imprimare și totodată o rezervă pentru orice eventualitate); regele a primit să facă aceasta și a citit mesajul în trei rînduri. Un exemplar l-am lăsat la Palat în mîinile consilierului Victor Pogoneanu, iar celelalte două le-am luat personal, împreună cu documentele oficiale ale zilei de 23 august 1944 - devenit actul istoric care a intrat în istoria neamului - pentru a fi difuzate spre a se informa și orienta opinia publică românească și străinătatea.” (Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvîntul rămîne..., editura Casa Radio, 2008, pag. 118).

Ani mai tîrziu, Vasile Ionescu (care între timp făcuse şi 13 ani de temniţă politică comunistă) a fost întrebat şi despre cum se face că dintre comunicatele date calup, după proclamaţie, în seara de 23 august şi în noaptea de 23 spre 24, lipsea tocmai cel al PCR. În aceleaşi memorii, directorul radioului a spus că şi ţărăniştii, şi liberalii şi social-democraţii i-au transmis comunicatele lor încă de seara; comuniştii însă au făcut-o abia a doua zi, pe 24, prin Lucreţiu Pătrăşcanu. Iar Vasile Ionescu spune că documentul în original, datat şi semnat de Pătrăşcanu, l-a dat spre păstrare Institutului de Istorie a PCR.

Nu ar fi singura inadvertenţă dintre afirmaţiile lui Silviu Brucan şi informaţiile descoperite ulterior. De exemplu, Silviu Brucan scrie că aşa-numita „Declaraţie de Independenţă” a lui Gheorghiu-Dej din 1964 ar fi trimis în premieră la aplicarea între ţările socialiste a principiilor privind neamestecul în treburile interne, principii pe care Hruşciov le lansase iniţial pentru relaţiile dintre statele capitaliste şi cele comuniste (Generaţia irosită, p. 87). În realitate, există un document publicat chiar de conducerea URSS încă din 1956, în plină criză a Revoluţiei din Ungaria, în care se vorbeşte de respectul reciproc datorat de ţările socialiste. Documentul e intitulat Declarația Guvernului URSS cu privire la bazele dezvoltării și întăririi prieteniei și colaborării între URSS și celelalte țări socialiste şi a fost difuzat integral la radio pe 31 octombrie 1956: „Fiind unite prin idealurile comune ale construirii societății socialiste și prin principiile internaționalismului proletar, țările marii comunități a națiunilor socialiste își pot întemeia relațiile pe principiile deplinei egalități în drepturi, respectării integrității teritoriale, independenței și suveranității de stat, neamestecului unuia în treburile altuia” (Arhiva SRR, documentar radiojurnale, 31 octombrie-4 noiembrie 1956). Silviu Brucan vorbeşte de asemenea de disputele dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker privind ritmul colectivizării. El îl prezintă pe Dej drept temporizatorul acţiunii, în vreme ce Ana Pauker ar fi fost stalinista care aplica orbeşte şi în această privinţă ordinele de la Moscova. De fapt, după cum a demonstrat Robert Levy în cartea sa Ascensiunea şi decăderea Anei Pauker (Polirom, 2016) rolurile erau inversate, Ana Pauker fiind cea care încerca să nu forţeze procesul. Ar mai fi, în fine, pretenţia din aceeaşi Generaţie irosită că Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi fost autorul textului Proclamaţiei. Nu am găsit date de coroborat cu această afirmaţie, dar nu m-ar mira să fie şi ea parte dintr-o legendă ulterioară de tipul celei a „utecistului tehnician”. Poate că în calitate de profet al duratei tranziţiei să fi fost util, însă în calitate de memorialist, Silviu Brucan e de citit cu circumspecţie.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Vasile Ionescu, director al Radiodifuziunii Române între 1941 şi 1945, într-o fotografie de la biroul său de lucru. Sursa: Arhiva SRR.