Purtătorul de pace
Purtătorul de pace. Nouă moduri prin care îţi găseşti pacea interioară. Sau zece. Sau doar trei, în unele cazuri. Pe internet se găsesc o mulţime de soluţii şi strategii pentru a ne găsi pacea interioară. Acea linişte lăuntrică absolută pe care, după cum spun acestea, foarte puţini o au. Fiecare dintre aceste strategii vorbeşte despre pacea lăuntrică mai mult ca despre o experienţă sau stare personală, individuală. În teorie pare simplu. Dacă fiecare dintre noi ar urma acei paşi, ar trăi în armonie cu sine şi cei din jurul lor.
Conflictele ar fi evitate, violenţa ar fi îndepărtată, natura ar fi protejată şi lumea ar fi împăcată.
Realitatea ne arată însă că unii oameni uită de strategii. Sau nu le acordă atenţie niciodată. Ei apelează cu uşurinţă la agresivitate şi folosesc cuvinte dure, ofensatoare, după bunul plac. Pentru că ei consideră că aşa e normal şi că e dreptul lor să o facă. Numai că dreptul lor încalcă drepturile altora. Şi atunci, se rupe armonia. Cînd starea lor agresivă e îndreptată către ceilalţi, ea devine o experienţă de grup.
Despre experienţă individuală şi de grup am mai scris aici. Am revenit la această tema asta după ce Andra Tănase, de la PATRIR (Institutul Român pentru Acţiune, Instruire şi Cercetare în Domeniul Păcii), din Cluj, mi-a spus că „pacea” tinde să fie considerată „ceva individual”. Un fel de „zen”, de „urcat pe munte singur şi meditat în linişte”, dar că ea este pentru cei implicaţi în acest domeniu o realitate de grup, „foarte activă şi dinamică”.
Şi m-am gîndit că, dacă atunci cînd unul dintre colegii de clasă îi dă cîteva palme altuia, ceilalţi colegii, profesorii şi părinţii nu fac altceva decît „să se urce pe munte şi să mediteze” la ce s-a întîmplat, e foarte posibil să se întîmple din nou. Şi uşor-uşor, violenţa în şcoli poate să devină „un semnal de alarmă”. Cum se şi întîmplă, de altfel, după cum spune Andra Tănase. Rezolvarea constructivă a conflictelor şi implicarea activă în rezolvarea lor este o chestiune de educaţie. E bine ca această rezolvare să se întîmple la vîrste cît mai fragede.
PATRIR a început un program numit Edu PACE, de „mediatori sociali” în şcoli. Mediatorul este acel elev care intervine atunci cînd doi colegi de-ai lui sau alte persoane din jur se ceartă şi arată că pot discuta şi altfel decît ţipînd şi agresîndu-se verbal. Ei îi învaţă pe copii că aşa cum „sînt 100 de moduri prin care poate fi rezolvata problema împărţirii unei portocale între doi copii” şi conflictele pot fi rezolvate în mai multe feluri. Norwegian Peace Association, din Norvegia, implementează de ceva vreme un astfel de program în şcoli. PATRIR a preluat o parte din acest model, într-un schimb de experienţă finanţat prin programul Fondul ONG, ce e parte din granturile Spaţiului Economic European, 2009 – 2014. Prin jocurile şi discuţiile cu cei de la PATRIR, copiii învaţă că este o diferenţă între conflict şi violenţă. Dacă obiectivele sînt clare şi poartă discuţii în comun, orice problemă poate fi rezolvată. În şcolile unde violenţa este o experienţă zilnică copiilor le e mai greu să îşi asume rolul de mediator. Acolo, modelele de competiţie sînt mai puternice, iar a fi mai bun înseamnă „a fi mai tare sau deasupra celorlalţi”. Dacă experinţele se continuă şi acasă, atunci rolul devine şi mai greu.
Toate valorile, abilităţile şi cunoştinţele dobîndite de copiii mediatori e posibil să fie păstrate şi duse mai departe tot restul vieţii. Ei pot ajunge reprezentanţi ai acestor principii în societate. Un fel de purtători de pace.
Andra Tănase îmi spune că „nu există o victimă şi un opresor. Sîntem toţi prinşi în cercul violenţei. De multe ori copii ne întreabă de ce începem tot timpul cu ei, şi nu cu profesorii lor. Profesorii ne spun să vorbim cu părinţii. Părinţii se uită înapoi la profesori. E nevoie de activităţi care să îi implice pe toţi şi prin care să fim toţi parte a soluţiei. Există şi un cuvînt-concept, de origine sud-africană, «ubuntu», care înseamnă că noi sîntem ceea ce sîntem datorită celuilalt”.
