Orașul care pute
Te izbeşte cînd te aştepţi mai puţin. Dimineaţa, cînd pleci la lucru. Noaptea, dacă deschizi fereastra. Iarna, cînd e ger, dar şi vara, pe caniculă. Îţi poate lăsa pauză cîteva zile sau chiar săptămîni, pentru ca apoi să persiste şi cîte 48 de ore la rînd. Sau apare un timp doar în zilele fără soţ. E vorba de un miros uşor înţepător, care la început, pînă te mai obişnuieşti, îţi irită gîtul şi ochii şi care, de mai bine de cinci ani, inundă aleatoriu aproape toată emisfera vestică a europenei capitale Bucureşti. Şi care te surprinde oricît ai încerca să îl anticipezi.
La început, umblam prin diferite cartiere din zonă să văd dacă nu cumva mirosul e de la canalizare. Nu era, căci se dovedea la fel de prezent indiferent de cît de veche era canalizarea. Apoi m-am gîndit că e de la o întreprindere din apropiere, dar prea se întindea din Domneşti pînă în Mogoşoaia, de la Ciorogîrla în Dorobanţi şi Cotroceni. Pînă la urmă am înţeles că mirosul a ajuns şi la autorităţi, care au identificat sursa: groapa de gunoi situată între localitatea ilfoveană Rudeni şi cartierul bucureştean Giuleşti Sîrbi, pe dreapta şoselei de centură, cum mergi spre nord, de la Chiajna spre Chitila.
A urmat tradiţionala abureală din care nu am priceput dacă hidrogenul sulfurat care provoacă mirosul are o concentraţie periculoasă, cine e de vină pentru situaţie, cînd se va remedia şi cum se face că groapa e „ecologică”, dar degajă un asemenea miros. Mi s-a părut hilar ca autorităţile să fie cele care strîng semnături de la populaţie ca groapa să fie închisă, în condiţiile în care, după alegerile locale din 2016, toată administraţia Bucureştiului şi a Ilfovului a ajuns pe mîna unui singur partid. Spre sfîrşitul anului trecut, l-am auzit pe un fel de patron al gropii spunînd că gata, din acest an se sigilează şi nu mai pute. Da’ de unde?! Zilele trecute, pe gerul cel mare, a puţit din nou în cartier.
Dar dincolo de perdeaua de fumigene un lucru e cert: groapa de la Rudeni este emblematică pentru felul în care este gestionată problema gunoiului în România. Vrem să trăim şi să consumăm ca în Vest, dar ne interesează numai traseul de la magazin acasă. Ce urmează, adică drumul ambalajului de acasă la groapa de gunoi, nu ne mai priveşte. Apăruseră într-o vreme la colţul străzii nişte containere galbene, cu gunoi pe sortimente, care ulterior au dispărut. Căci oricum, cînd era să fie depozitat, se punea tot la un loc. Combinaţia dintre nepăsarea civică şi tentaţia ca un serviciu public să fie folosit ca mijloc rapid de îmbogăţire a făcut ca mirosul să ne ajungă din urmă. În acest caz, nepăsarea şi corupţia put. La propriu.
Am discutat în urmă cu ceva timp cu cineva care lucra la o firmă de strîns gunoiul. Mi-a zis că la oraşe mai e cum mai e, dar în zona rurală marea majoritate a localnicilor nu au contracte de salubritate. Şi mi-am amintit că într-adevăr, în primăvara trecută, am mers pe un drum judeţean din sudul Dobrogei şi am văzut un cîmp întreg împînzit de gunoaie. Nu era nicio groapă în apropiere. Pur şi simplu sătenii, deveniţi între timp mari consumatori de Coca-Cola, îşi aruncau gunoiul prin viroagele de la marginea localităţii iar vîntul le lua apoi PET-urile şi pungile şi le împrăştia peste tot.
Jumătate din capitală pute; la ţară, gunoaiele fac cercuri în jurul satelor. Mai e de mirare atunci că ne ocolesc turiştii din străinătate? Că Bucureştiul a avut în 2016, potrivit MasterCard Global Destinations Cities Index, un milion de turişti străini care s-au cazat cel puţin o noapte, faţă de 3,3 milioane ai Budapestei, 5,81 ai Pragăi şi 6,69 ai Vienei? Îi şi văd dînd de zona mai sulfuroasă a capitalei, în autobuzele cu etaj în aer liber care mai nou fac turul obiectivelor turistice ale Bucureştiului şi apoi povestind acasă întîmplarea. Avem probleme cu autostrăzile şi infrastructura în general, dar problema gunoaielor începe să atîrne şi mai greu.
Eu unul însă nu sînt la primul experiment cu mirosurile grele ale oraşelor româneşti. Cu ani în urmă, în cartierul gălăţean unde copilăream, obişnuia tot aşa să mă ia mereu prin surprindere un damf de cocserie de la combinatul siderurgic. Din acest motiv, la lucrurile pozitive ale mutării la Bucureşti, treceam faptul că scăpasem de mirosul neplăcut de combinat. Nu mai e cazul. Oraşele noastre put la fel de tare, indiferent de perioadă, comunistă sau postcomunistă.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Ionuţ Iamandi – gunoaie aruncate în cîmp, în apropiere de o localitate din sudul Dobrogei, aprilie 2017.
