Opera sau viața
(Apărut în Dilema, nr. 555, 21 noiembrie 2003, ca argument la dosarul "Opera sau viața")
1. Particular. Acum cîtva timp am publicat în Litere, Arte & Idei un text intitulat "Sterilitate", în care dezvoltam (nu foarte mult!) ceea ce am numit "complexul Paşadia": hotărîrea de a nu lăsa nimic. De a nu "construi" o Operă, de a nu crede în aceasta, de a trăi fiecare clipă cu voluptatea unui autodafé fantomatic care distruge cu timpul, prin uitare, tot ceea ce ai creat... Efectul acelui articol: zero. Nu interesează pe nimeni părerea unui ins care nu scrie şi care scrie doar pentru a explica de ce nu scrie. Am avut un singur ecou - de la Ioana Scoruş, autoarea (în acelaşi LA&I) rubricii "Cititorincul" (semn că cineva, totuşi, citeşte!). Reacţia ei: nu scrii decît dacă nu poţi să trăieşti fără a scrie.
În ce mă priveşte, pot foarte bine (evident, nu vorbesc despre "scrisul la gazetă" - din asta trăiesc -, ci despre acela aşa-zis "nemuritor"); nu scriu decît atunci cînd mă plictisesc - or, cum mă plictisesc foarte rar... (duminica, îndeobşte)
Există însă altceva - un soi de terorism discret, care-ţi vine dinspre cititorii fideli. Aceştia aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă - aşteaptă de la tine "să confirmi". Fetişul Operei (carte, CD, orice) îi stăpîneşte. Ei au investit în tine, şi-au pus speranţele şi vor ca aşteptarea lor să nu fi fost în zadar. "Publish or perish!" Ei, şi? "Perisse Rome plutôt que les principes!" Or, principiul (în cazul meu, cel puţin) este: nu te lăsa posedat de "Destin". Nu ceda şantajului cu "Opera". Nu te plia. Nu publica. Nu accepta "înserierea" - ieşi din rînd! Pe scurt: fă ce-ţi place - nu ceea ce place altora, ceea ce le place să creadă că-ţi place.
Cinstit vorbind, dacă încep acest număr "Opera sau viaţa" cu o mărturisire personală este pentru că mi se pare că tema nu poate fi privită decît dintr-un asemenea unghi. Nu poţi "teoretiza" (in)existenţa Operei dacă nu ţi-ai pus, măcar o dată, problema: e bine sau nu e bine să laşi o operă? Orice discuţie pe această temă porneşte - aşadar - de la o fatalitate: a "scrie despre" înseamnă a "scrie dinspre". Ştefan Bălan găseşte - în clipele scrierii - un extaz pe care nu-l află în rutina cotidiană. Rimbaud lasă baltă poezia, se duce în Africa şi se-apucă de comerţul cu arme. Altul îşi părăseşte familia, se ascunde într-un colţ uitat de lume şi începe o Operă. Probabil că toţi nu caută, de fapt, decît ceea ce scrie în Constituţia americană ca drept fundamental al omului: "fericirea"... Nu e prea mult? Ba da. Nu e - adesea - imposibil? Probabil. Şi nu trebuie - totuşi - încercat? Cu siguranţă. La modul absolut.
OK - şi mai departe?
2. General. "Mai departe" - pornind de la astfel de mărturisiri personale - teoretizăm. Ideea de Operă este de dată relativ recentă: anticii nu-şi puneau asemenea probleme.
Ideea că Viaţa este colea, Opera dincolo, legate de-un fir invizibil, alimentîndu-se reciproc - lucrul acesta are un "ce" seducător, romantic. Romantic şi fals. Evident, Viaţa alimentează Opera (vezi Proust). Dar reciproca?! În general, o operă nu este validată decît - scuzaţi - post mortem, aşa încît este cam trist să-ţi închipui că merită să laşi totul baltă... Or, paradoxul postumităţii este că niciodată nu te poţi bucura de ea. Rînd pe rînd enormă şi eluzivă, ea prezintă dezavantajul de-a nu o putea contempla din perspectiva care o validează.
Şi - dacă nu postumitatea -, atunci ce? Premiul Nobel? Vezi Sully Prudhomme... Premiile Academiei? Ale Uniunii? Ale uniunilor? Sigur, te-ajută să trăieşti - o perioadă. Asta să fie fericirea?...
Probabil că - într-adevăr - n-are rost să scrii dacă nu poţi să nu scrii. Cînd se-ntîmplă asta, nu-ţi mai pui problema priorităţilor - nu mai gîndeşti, ca un contabil: e bine?, e rău?, e prudent? Scrii - şi trăieşti. Un fel de: mesteci şi respiri uşor. Tertium non datur. Este frumos şi este înălţător - chiar dacă, uneori, gloria nu vine decît după moarte (vezi Van Gogh). Sau (mai există un "caz"): trăieşti ca şi cînd ai scrie, ca şi cum viaţa ta este (devine) o operă de artă. Îţi faci portretul, îţi sculptezi statuia, îţi compui sonatina trăind. "Opera" asta e cu atît mai preţioasă cu cît e efemeră. Fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă (vezi Félicien Marbœuf, personaj atît de fabulos încît pare ficţiune)...
Mai există un mister: unde să fi dispărut - dacă tot vorbim atîta despre Operă -, unde s-a ascuns Ea, Muza...? Muza - adică Opera imaterială, in statu nascendi? Muza este Opera care-ţi face cu ochiul, este promisiunea luxuriantă, flamboaiantă, a operei viitoare. Este parfumul a ceea ce va fi: "Luxe, calme et fatalité"... Şi dacă nu va fi? Muza propune, "Destinul" dispune! Uneori, opera nu este altceva decît "paguba colaterală" a unui handicap: ce poţi face, ftizic, astmatic sau paralitic, cînd zilele sînt lungi, iar nopţile, interminabile...? Cu ce-ţi poţi omorî timpul? Ce te poate distrage unei triste condiţii, te poate face să uiţi, s-o uiţi? S-o "omori" - dormind, visînd, poate? Evident, doar Opera. Ţintuit la pat, pradă celor mai imaginative suferinţe, mîna-ţi aşterne pe pagina albă începutul unui roman - "Longtemps, je me suis couché de bonne heure..." Iată Destinul! Scrii - nu pentru că nu poţi trăi fără a scrie, ci - pur şi simplu - pentru că nu poţi trăi.
Sînt, iată, cîteva opţiuni. De fapt, pînă la urmă, chiar nu contează altceva decît acel articol dezarmant, bizar, ingenuu, cvasi-fictiv, romanţios aproape, strecurat curat în Constituţia americană: "căutarea fericirii". În absenţa lui, nimic nu are - cu adevărat - sens: nici Viaţa, nici Opera.
Foto: Marius CHIVU
