Mihail Sebastian şi balaurul

Tot scotocind prin arhiva radioului, dau peste o conferință a lui Mihail Sebastian. Textul e datat 10 februarie 1945 – cu două luni și jumătate așadar înainte ca scriitorul și dramaturgul brăilean să moară în accidentul de camion de pe bulevardul Regina Maria din capitală. Sîntem totodată înainte de căderea guvernului Rădescu, în care intraseră țărăniști, liberali, socialiști și comuniști, și de venirea guvernului Groza, alcătuit inițial doar din membrii și aliații PCR, și împănat din ianuarie 1946 cu cîte un reprezentant PNȚ și PNL. La radio însă, în februarie 1945, se simțea deja vîntul schimbării și apăruseră emisiuni despre URSS, Lenin, Stalin. Printre ele, și conferința lui Sebastian, intitulată „Cîteva cuvinte despre teatrul sovietic”, difuzată chiar în ziua în care la București „trupa Flotei Sovietice din Marea Neagră” pune în scenă piesa Demult, demult a dramaturgului Alexandru Gladcov.

După ce a trecut drept un discipol al „maleficului” Nae Ionescu, teoreticianul extremei drepte românești (vezi controversata monografie a Martei Petreu despre relația Ionescu-Sebastian), și după ce a fost recuzat de mentorul său (doar) pe baza „evreității”, iată-l pe Sebastian și în postura de profet al orînduirii din extrema dușmană a spectrului politic. Conferința lui face apologia dramaturgiei sovietice aflată pe un drum „pe care vechiul teatru nu l’ar fi putut niciodată străbate”. Citînd dintr-un critic sovietic, Sebastian începe prin a povesti cum a avut loc premiera piesei Demult, demult, în Leningradul asediat de naziști, „în groaznica iarnă 1941-1942”. „Sala era tixită de lume. Cam pe la jumătatea actului I, s’a pornit un nou tir nemțesc de baraj, bombele căzînd în apropierea teatrului. Reprezentația continua. La începutul actului al II-lea, pe scenă erau anumite efecte de sunet și un bombardament imaginat de autor. Publicul a izbucnit în rîs. Cine mai bine decît acest public își putea da seama dacă într’adevăr efectele erau sau nu reușite, semănau sau nu cu bubuitul adevărat al tunului?”

Publicul este cel care l-a impresionat pe Mihail Sebastian, publicul este, după el, motorul schimbării radicale a teatrului rus, de la faza țaristă decadentă la cea revoluționară, superioară. „Publicul care va vedea acum, la București, într’o sală confortabilă de teatru, aceiași piesă care cu trei ani în urmă se juca între fumul și flăcările Leningradului asediat, ar trebui să înțeleagă și să simtă că spectacolul ce li se oferă vine dintr’o țară în care teatrul trăește o epocă de expansiune, de creație și de bogăție fără pereche astăzi în lume. (...) În timp ce în occident mişcarea teatrală se sbătea între experienţe abstracte de regie, destinate unor cercuri închise de iniţiaţi şi între o producţie vulgară de comedii şi drame scrise în serie, pe gustul unui public obosit şi blazat, – teatrul sovietic îşi deschidea porţile spre marea mulţime, descoperind astfel un public nou, viu, sensibil, care aducea cu sine o nesfîrşită sete de a cunoaşte, de a învăţa şi de a iubi”, rosteşte, de la microfonul radiodifuziunii, Mihail Sebastian.

El însuși dramaturg cu piese inspirate din lumea burgheză (Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula – ultima dintre ele, începută în timpul Războiului, neterminată), Sebastian se includea probabil și pe sine în rîndul autorilor gustați de publicul interbelic „obosit și blazat”. Autocritica avea să fie o atitudine apreciată în vremea realismului socialist care bătea la ușă, perioadă pe care însă Mihail Sebastian nu a mai apucat-o, dar pe care, intuitiv-involuntar, a prevestit-o.

Sebastian nu era singurul scriitor român care descoperea la radio valenţele literaturii sovietice. Peste cîteva luni, şi Cezar Petrescu, într-o conferinţă intitulată „Eclipsa romanului social între cele două războaie”, explica de ce în perioada interbelică doar în URSS a putut exista specia romanului social. „Că în răstimpul dintre cele două războaie”, scria el, „aproape toată literatura universală cu excepţia literaturii ruseşti, că în 20 de ani scriitorii de pretutindeni s’au eschivat dela romanul social, nu e un fenomen semnificativ? Nu exprimă oare aceasta climatul moral dintre cele două războaie? Laşitatea de a nu privi realitatea în faţă?...”

Nu erau schimbări sau reorientări izolate. Celălalt Petrescu, Camil, prieten cu Sebastian, îi prezentase acestuia în octombrie 1944 „două articole de adeziune la stînga”. Informaţia e din Jurnalul lui Sebastian, unde raportarea acestuia la tsunamiul sovietic care urma să vină e pasageră. O însemnare din octombrie 1943 menţionează „marea îngrijorare din oraş” în urma înfrîngerilor nemţilor. „Răsuflarea balaurului parcă începe să se simtă, deşi încă e departe”. Dar nu e clar dacă aici „balaurul” este războiul sau URSS. Cu toate etichetările pe care le-a suferit, Mihail Sebastian reuşea să nu fie respins de cercuri intelectuale diverse, chiar antagoniste. Sfîrşitul războiului îl arată întîlnindu-se şi cu Constantin Vişoianu sau Pamfil Şeicaru, dar şi cu Bellu Zilber şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Ce credea de fapt el însuşi? Jurnalul nu e prea explicit, mai mult ajută conferinţa de la radio. Şi totuşi, pe 13 octombrie, Sebastian îşi notează: “Criza de guvern este deschisă de cîteva zile, chiar dacă nu s-a produs o demisie. Încăpăţînarea sau cel puţin inerţia (dacă nu manifesta voinţă reacţionară) a vechiului stat va trebui să cedeze. Liberalii şi naţional-ţărăniştii sînt prinşi între a dispărea total şi între a trece pe planul doi în viaţa politică. Stînga este în plin atac. Nu e vorba deocamdată de o revoluţie comunistă. Dar dacă democraţia trebuie să devină o realitate în România, atunci schimbări profund radicale trebuie să intervină urgent”. E de ajuns pentru a conchide că Mihail Sebastian a intuit bine sensul schimbărilor din „tranziţia” postbelică şi că era pregătit să îl susţină.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Fragment din conferinţa de la radio a lui Mihail Sebastian despre teatrul sovietic. Sursa: Arhiva Scrisă a SRR (ASSRR), dosar 3/1945.