„Întreabă cineva de vorbă”
„Ce este societatea civilă?”; „Avem societate civilă?”; „Ce fac ONG-urile din România?” – sînt doar cîteva întrebări la care rubrica de faţă, o rubrică realizată în parteneriat cu Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, va căuta, săptămînal să dea răspunsuri.
Cu o ţinută dreaptă, sprijinindu-se uşor de un stîlp, Viorica Jecu mă întîmpină în colţul străzii. Este opt seara. Deşi merge greu şi nu vede prea bine, a insistat să mă aştepte în stradă. Să fie „mai uşor de găsit” cînd intru pe strada lor. Împreună cu soţul ei, Ştefan, locuiesc în Bucureşti, într-o casă veche, foarte aproape de staţia de metrou Eroii Revoluţiei. Folosesc doar una dintre camerele casei, mică, de maximum opt - nouă metri pătraţi. Se încălzeşte mai uşor cu soba cu lemne de teracotă.
Viorica Jecu are 75 de ani, iar Ştefan 70. Amîndoi sînt hipertensivi şi au semipareză. Viorica are cataractă la ambii ochi iar Ştefan este diabetic.
Acum patru ani, în sîmbăta Paştelui, după ce a terminat de „roşit” ouăle, Vioricăi Jecu i s-a făcut rău. Şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut în mijlocul camerei. A ajuns internată la Spitalul Obregia. Suferise un atac cerebral. După trei zile de tratament intensiv, deşi de-abia se mişca şi nu putea vorbi aproape deloc, i-a cerut doctorului să o externeze. „E bărbatul meu singur şi e paralizat....Domnul doctor, mai bine mă simt eu acasă, mai bine mă recuperez” - a insistat.
Au urmat multe luni de recuperare, în care se trezea singură la cinci dimineaţa şi mergea în sus şi în jos pe strada pe care locuiesc, ca să îşi pună muşchii în mişcare. La scurt timp, au cunoscut-o pe Irina, o tînără care a început să îi viziteze din cînd în cînd. Le făcea cumpărăturile şi îi ajuta cu diverse lucruri prin casă. În schimb le-a cerut să o ajute să îşi scoată buletin de Bucureşti. Irina i-a vizitat aproape doi ani, pînă cînd s-a mutat din ţară, la sora ei în Italia.
Următorii doi i-au petrecut iar singuri. „Ne-am descurcat aşa cum am putut”, spune Viorica Jecu. Cel mult odată la două săptămîni se suia într-un taxi şi mergea să cumpere de mîncare din puţinii bani care le rămîneau. Din cei nouă sute de lei cît au pensie împreună, plătesc mai mult medicamente şi facturi. În rest, îşi petrec zilele fără să iasă prea mult din casă.
Acum două luni, Anca, o tînără din Bucureşti, a decis că vrea să ajute o familie de bătrîni. A întrebat la biserica din cartier dacă ştiu pe cineva aflat în nevoie şi a fost orientată către familia Jecu. Anca mi-a povestit că atunci cînd i-a găsit, „doamna Jecu” avea o rană gravă la picior. Vasele de sînge se spărseseră şi făcuse o infecţie. După cum arăta, o avea de ceva timp. Anca a făcut cerere la primăria de sector ca să primească îngrijire la domiciliu. Acum vine o asistentă medicală în fiecare zi ca să le ia tensiunea şi să-i schimbe pansamentul doamnei Jecu.
„- Dar nu v-a zis nimeni de aici, din zonă, că poate să vă ajute cineva la domiciliu? întreb eu.
- N-au ştiut. Nimeni nu ştia. Nici medicul de familie nu mi-a zis. Cînd m-am dus la el acum patru ani, nici nu puteam să vorbesc. Acum 2 luni mi-a zis prima oară, cînd m-am dus cu doamna Anca.
- N-o fi ştiut nici el...
- Ştii cum se zice, mai bine mai tîrziu decît niciodată!”
Mi-a zîmbit larg. În spatele ochelarilor, ochii ei devin mici de tot cînd zîmbeşte.
Anca îi ajută în continuare pe cei doi bătrîni. A iniţiat împreună cu o prietenă o mini campanie de strîngere de fonduri prin care îşi propune să strîngă cei două mii de ron necesari pentru operaţia de cataractă a Vioricăi. (mai multe detalii aici)
În România sînt mulţi bătrîni în situaţia celor doi. „În România vîrstnicii reprezintă 15% din populaţia ţării şi estimăm că în anul 2050 procentul va ajunge la 30%. Aproape o jumătate de milion de vîrstnici trăieşte în sărăcie, peste 750.000 nu îşi pot desfăşura minimul activităţilor zilnice. Cel puţin 20% dintre vîrstnici au nevoie de îngrijire la domiciliu şi doar 0.23% beneficiază de aşa ceva” îmi spune Doina Crîngaşu, Director Executiv al Confederaţiei Caritas, România. Marea parte nu ştiu că este dreptul lor să fie ingrijiţi la domiciliu.
Doina Crîngaşu mai spune că este nevoie de un „sistem de management”, de o „interfaţă între asistenţa spitalicească şi asistenţa la domiciliu”. Iar îngrijirea la domiciliu trebuie acordată printr-un „mediu concurenţial corect şi a unei pieţe libere funcţionale care să ofere şanse egale pentru furnizorii privaţi şi publici din domeniu”. Vorbim despre o piaţă, într-adevăr, deoarece bună parte dintre aceste servicii (peste 60%, mai exact) sînt realizate de fundaţii şi asociaţii. Şi totuşi nu este de ajuns. Ca să ajungă mai bine la nevoile bătrînilor este nevoie de politici publice coerente. Dincolo de asistenţă medicală, e necesar să oferim şi alte tipuri de asistenţă.
Împreună cu încă 40 de organizaţii, Federaţia Caritas împreună cu Fundaţia Crucea Alb Galbenă, Asociaţia Habilitas, Asociaţia ADAM şi Asociaţia Four Change au înfiinţat, în cadrul unui proiect finanţat prin Programul de Cooperare Elveţiano- Român, reţeaua Seniori Net (www.seniorinet.ro). În prezent, din reţea fac parte 35 de organizaţii furnizoare de servicii la domiciliu. Împreună vor să sprijine implementarea şi dezvoltarea acestor servicii în România.
Viorica şi Ştefan spun că nu au nevoie de bani şi ajutoare. Dacă se vindecă rana de la piciorul Vioricăi, „pe urmă se descurcă”. Se bucură însă că asistenta medicală îi vizitează zilnic. Rana arată mai bine şi, în fiecare zi, îi „întreabă cineva de vorbă”.