Începuturi
Am trăit, din 1989 încoace, o perioadă de timp similară ca dimensiune cu întreaga perioadă interbelică. „Interbelicul” nostru se sfîrșește acum. La aceeași bornă, pentru cei din primul „interbelic”, urma iarna comunistă. Pentru noi, timpul pare să mai aibă răbdare. Dar ce am realizat noi, în cei 25 de ani ai „interbelicului” nostru, în comparație cu ce au realizat cei din perioada similară a secolului trecut? Care ani au fost mai productivi, care etapă a transformat societatea mai mult și mai bine? Cînd s-au făcut delimitările cele mai ferme față de epocile precedente fiecărui „interbelic”?
„Interbelicul” e deseori însoțit de un epitet. „Epoca interbelică” e o sintagmă folosită intens. Acum însă, după mai bine de 25 de ani de la 1989, dacă ar fi să păstrăm proporțiile ar trebui să vorbim de „epoca postcomunistă”. Numai că nu ne sună bine. Postcomunismul de pînă acum nu a pare să fi ajuns la statutul de “epocă”. Există o tendință de a minimiza și chiar desconsidera anii recenți, nu neapărat în raport cu interbelicul, ci în principiu. Progresul e prea lent și insuficient – gîndesc în general contemporanii lui, indiferent de „epocă”. De aceea comparațiile dintre perioadele similare de timp pot fi uneori relevante.
Problema e găsirea unor unități de măsură comune între epoci. De pildă, cum măsori diferența dintre nivelul de trai la 1920 și cel de la 1945 și apoi cum o compari cu diferența dintre nivelul de trai de la 1990 și cel din 2015? Cum scapi de impresiile subiective, pentru că în una dintre măsurători te referi de fapt la propriul nivel de trai, pe care l-ai trăit și încă îl mai trăiești? Cum așezi datele obținute în contextul vremii, pentru a obține o apreciere cît mai obiectivă? Și apoi, după ce aduni toate informațiile dorite, cu toate plusurile și minusurile găsite fiecărei epoci, cum faci clasamentul final, pe ce criterii? Sunt, desigur, aspecte complicate ale unei astfel de încercări de comparație a epocilor, care comportă cunoștințe și instrumente aflate doar la îndemîna unor (puțini) specialiști. Dar cred că sînt și aspecte mai evidente, care nu necesită o expertiză și care prin urmare îmi stau și mie la îndemînă. Iar unul dintre ele ar fi starea și experiența democrației, mult mai bune acum decît în perioada interbelică. Nu înseamnă că deja știu podiumul epocilor, este 1-0 pentru anii noștri doar la o categorie, dar sînt poate zeci de categorii. Dar e totuși vorba de o categorie importantă.
Perioada interbelică a pornit în trombă în privința drepturilor electorale. Pentru prima oară, țăranii au putut vota. E adevărat, femeile încă erau excluse (și așa vor rămîne pînă la venirea la putere a comuniștilor), dar votul universal (masculin) a fost un salt democratic important. În această privință, a dreptului formal la vot, anii ‘90 nu au fost la fel de spectaculoși. Chestiunea este însă ce s-a ales de fapt de votul universal interbelic, cum a fost el aplicat și dacă a contat în administrarea țării. Or, în această privință, a fost ca în bancul cu radioul dat mai tare și apoi închis.
În perioada interbelică, mai întîi se făcea guvernul și apoi se țineau alegerile. Practic, regele desemna un prim-ministru care apoi organiza scrutinul. Dacă prima electorală (bonificarea pentru obținerea celor mai multor voturi) nu era de ajuns, guvernul și partidul care era la guvernare (indiferent de culoare) aveau grijă să își asigure majoritatea prin alte mijloace: îi puneau pe bugetari să depună un jurămînt de loialitate politică, plăteau bătăuși pentru intimidarea fizică a reprezentanților opoziției, îngreunau procesul electoral în localitățile sau circumscripțiile cunoscute ca fiind dominate de simpatizanții opoziției iar în caz de forță majoră măsluiau certificatele electorale și umblau în urne. Sub acest aspect, comuniștii nu par să fi inventat mare lucru cînd au furat alegerile din 1946. După cum succint scrie istoricul Armin Heinen, opiniile avizate ale elitelor conducătoare interbelice considerau alegerile drept „un rău necesar”, menite doar să asigure României o imagine externă de țară democratică.
De bine, de rău, în „interbelicul” nostru, statutul alegerilor a evoluat. Din 1990 încoace, puterea votului a crescut permanent. Intimidarea, manipularea și furtul nu au dispărut, ba chiar au evoluat la forme mai rafinate, dar nu mai au ponderea din deceniile trei și patru ale secolului trecut. În 1996 a avut loc una dintre cele mai spectaculoase consecințe ale votului liber exprimat, alternanța la guvernare, un eveniment fără precedent în istoria electorală a României. Alegerile a cel puțin doi președinți (Traian Băsescu în 2004, în fața lui Adrian Năstase, și Klaus Iohannis în 2014, în fața lui Victor Ponta) sînt percepute tot ca „alternanțe la guvernare” posibile doar prin exercitarea eficientă a votului. Dar cel mai important aspect este că elitele politice de azi, spre deosebire de cele interbelice, par să respecte votul și că electoratul pare să pretindă de la elitele politice, indiferent de propriile simpatii, să respecte votul. Sînt experiențe democratice inedite pentru societatea românească, de recunoașterea lor trebuind probabil să depindă mai mult aprecierile făcute la adresa actualei scene politice.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
