Galeria strigă România!
Lyon, 19 iunie 2016, finala campionatul european de fotbal. România - Albania 0 - 1. Cînd i se întîmplă așa ceva fotbalului autohton este greu să scrii despre șahul internațional. Dar o legătură între șah și fotbal tot există. Fotbalul e sportul rege, și în România, ca și în alte țări, cînd fotbalul răcește, șahul strănută. Adică atunci cînd fotbalului nu-i merge bine în țară, nici alte sporturi nu au cum să o ducă prea strălucit.
Știu că se spune, ironic, că la politică și fotbal se pricepe toată lumea. Dar nu mă voi referi direct la fotbal, ci la comentariile de presă ale meciurilor României, mai ales comentariile în direct de la TV. Înainte de dezastru, ele sînt pline de festivism și fals entuziasm. Selecționata de fotbal parcă e partidul unic de pe vremuri căruia crainicul îi ridică osanale. Mass media e plină de sloganuri și de expresii de familie - peste tot auzeai numai de “băieții noștri” și de “Tata Puiu”. La Euro 2016, la atmosfera atît de surescitată patriotic s-au adăugat în premieră și reclamele: toate multinaționalele au ținut cu România.
După dezastru însă, a urmat execuția. “Tata Puiu” - adică antrenorul Anghel Iordănescu - a fost pus la zid. Fotbaliștii și-au făcut autocritica. Au curs tot felul de considerații privind specificul național, legătura dintre fotbal și corupție, imaginea națiunii concentrată în prestația fotbaliștilor. În tot bocetul indistinct iscat, o expresie era clară: “o rușine națională”, păţită, horribile dictu, în faţa Albaniei, ciuca bătăilor de pînă mai ieri.
Între cele două extreme, nimic. Strigi pînă răguşeşti fie “Hai România!”, fie “Huo România!”. Dar nu se putea şi altfel? De vorbit despre meci sau fotbal, nu se putea? Aș fi vrut ca o parte din asprimea de acum a tonului comentatorilor să fi fost folosită înainte de meciul cu Albania, eventual încă de la înfrîngerea cu Franța și egalul cu Elveția. Aș fi vrut să știu dinaintea meciului cu Albania care sînt pericolele mari care pîndesc naționala, clar, cinstit, nu protejînd în mod făţarnic sensibilitățile fotbaliștilor sau părul alb al “generalului”. Aș fi vrut ceva mai multă îndrăzneală în sancţionarea în direct a unor deficienţe în joc, nu doar nişte aluzii sfioase. Aş fi vrut mai puțină familiaritate afişată cu jucătorii și mai multă obiectivitate față de subiect, o descriere pe puncte, clară, contextualizată, a situației de fapt. În fond, oricît de națională ar fi naționala de fotbal, ca și comentator nu îți exhibi sentimentele patriotice, ci îți faci meseria. Pe undeva, impresia mea este că și comentatorii de fotbal nu își fac datoria față de propriul public, ci dovedesc uneori complicitate cu cei despre care relatează. Ba chiar unii se bat pe burtă cu subiecții lor, în văzul lumii, și consideră faptul și ca pe o calitate profesională. Parcă am mai văzut scenariul acesta undeva: da, la presa de actualitate politică, care e deseori asociată cu interesele politicienilor, nu cu cele ale publicului. Pe scurt, am simțit nevoia de mai multă informație și mai puțină exclamație.
În plus, comentatorii de fotbal au și o mare oportunitate de a influența publicul. Cu ea vine și o mare responsabilitate. La un asemenea eveniment, audiențele sînt imense. Prin felul în care pun problema, comentatorii de fotbal ajung să aibă un impact comparabil cu cel al formatorilor de opinie. Și nu ar fi de mirare ca o parte din profilul mentalității românești să fie modelat și prin comentariile TV de la întîlnirile sportive majore. Pînă să căutăm în Miorița rădăcinile defetismului românesc, mai bine cercetăm mai atent cîți comentatori încep să numere minutele pînă la finalul partidei atunci cînd naționala e la egalitate sau conduce cu un gol.
În rest, mă abţin pe cît pot să vorbesc de fotbal, dar cu toate acestea un singur lucru aş remarca: mai multă lume a vorbit de legătura dintre fotbalul naţionalei şi cel de club. Am văzut recent un documentar despre fotbalul românesc făcut de Adevărul şi difuzat pe TVR. Ideea era acolo că cluburile de fotbal româneşti au o mare problemă: dispar. Şi asta o ştiu şi de la şah (vezi numărul recent “Şah şi table” al Dilemei Vechi). Şi nu mor doar cluburile mari, ci şi micile asociaţii sportive aciuate pînă în ‘89 pe lîngă o mică întreprindere sau un IAS care îşi permiteau să întreţină o echipă de fotbal, de şah sau te miri ce alt sport. Sportul de mase în general s-a prăbuşit, fapt vizibil în performanţele unor discipline cîndva populare, cum sînt fotbalul şi şahul.
Şi tot legat de cluburi, l-am auzit pe antrenorul Iordănescu spunînd că marea majoritate a jucătorilor albanezi joacă la cluburile unde s-au transferat, sînt folosiţi, rodaţi, pe cînd mulţi dintre “băieţii noştri” au probleme la cluburile unde activează. Nu ştiu ce a dorit să spună “generalul”, probabil că sînt ţinuţi pe banca de rezerve, sau poate chiar şi că joacă într-un campionat modest, cum ar fi cel românesc. Dar mă întreb atunci de ce fotbaliştii români nu au folosit oportunitatea unui campionat european pentru a ieşi din zona gri? De ce nu au arătat că ei au de fapt alt potenţial? Iar aici sînt două răspunsuri, ambele triste: sau s-au deprofesionalizat, sau sînt demotivaţi. Adică fie n-au putut, fie n-au vrut. În ambele variante, fotbalului românesc i se aştern în faţă zile negre, lungi şi grele.
Diagrama săptămînii
Soluția diagramei 12 (vezi Poza 2), va fi publicată săptămîna viitoare, în cadrul rubricii online “În alb și negru”.
Soluția diagramei 11 de săptămîna trecută: 1… Nd3! şi dacă 2. T6(2)xd3, urmează 2… Te1+ 3. Df1 Txf1 mat. Dacă 2. Nxd3, negrul cîştigă calitatea cu 2… Dxd6. Tot cu 2… Dxd6 se tratează şi încercarea albului de a se deschide la rege, de exemplu prin 2. h3.
