Europa în corzi
Numărat, cîntărit şi împărţit. Prorocirea biblică, tălmăcită de vizionarul Daniel, îl avertiza pe trufaşul crai al Babilonului. Împăratul pîngărise sculele sfinte ale Templului din Ierusalim, folosindu-le în scopuri profane. În loc să se smerească, preferase trufaş să se înalţe împotriva Domnului. Mesajul divin îl anunţa că fusese cercetat, cîntărit şi găsit prea uşor. Împărăţia sa urma să fie împărţită duşmanilor săi. Soarta civilizaţiei pare a se juca, după multe mii de ani, în aceeaşi zonă a lumii. Babilonia se află în Irak. Vecinii perşi, care au pus capăt Babiloniei, sînt strămoşii iranienilor. Dar cu picioare de lut s-a ales, mai nou, Europa.
A fost ucisă Europa în lagărele de exterminare naziste? "Plimbîndu-mă pe străzile Barcelonei, am realizat că Europa a decedat la Auschwitz", scria recent un autor catolic. Potrivit scriitorului spaniol, Europa ar fi trecut în eternitate "odată cu asasinarea celor 6 milioane de evrei. Ulterior, bătrînul continent i-a înlocuit cu 20 de milioane de imigranţi musulmani".
Stridenta afirmaţie poate părea multora aşa cum sună: ca o teribilă enormitate. Ea nu e singulară. Scandalul caricaturilor a radicalizat mulţi europeni, care au înţeles că protestele violente din comunităţile musulmane de pe glob, proteste soldate cu zeci de morţi şi sute de răniţi, n-au fost defel spontane, ci dirijate de Frăţia Musulmană din Egipt, de regimul de la Teheran şi de aliatul său de la Damasc. Altfel e imposibil de explicat de ce manifestaţiile n-au izbucnit în forţă în octombrie trecut, cînd un ziar egiptean a reprodus caricaturile daneze înfăţişîndu-l pe Mahomed. Or, pe-atunci, Frăţia Musulmană era ocupată pînă peste cap să obţină un rezultat fulminant din primele alegeri semilibere derulate vreodată în Egipt. Filiala palestiniană a Frăţiei, Hamas, sprijinită de Arabia Saudită, Siria şi Iran, se pregătea şi ea să preia puterea prin alegeri libere, nu însă şi democratice, aşa cum eronat se afirmă, în teritoriile autonome palestiniene. Danemarca nu preluase încă şefia Consiliului de securitate, spre a fi obligată să abordeze implicarea Siriei în asasinarea fostului premier libanez Hariri. Iar conflictul generat de ambiţiile nucleare ale Teheranului, acutizat de iresponsabilitatea preşedintelui statului fundamentalist-islamic iranian, care a chemat deschis la genocid, cerînd anihilarea Israelului, era, în octombrie trecut, departe de a-şi fi atins apogeul.
Dar afacerea caricaturilor, în urma cărora Europa s-a comportat haotic, nu e primul semnal care indică, alarmant, că bătrînul continent s-a abandonat soartei pe care i-o pregăteşte islamismul militant. Important în context e faptul că protestele împotriva desenelor apărute în ziarul conservator Jyllands-Posten din Arhus, n-au debutat nici în teritoriile palestiniene, nici la Beirut, Damasc, Teheran, Cairo, sau Djakarta, ci în Danemarca. La fel de important e că litigiul provocat de ceea ce în lumea islamică s-a calificat drept lezare a sentimentelor musulmane, din pricina încălcării unei prezumtive - în fapt inexistente - interdicţii teologice islamice de a-l portretiza pe profet, nu e primul avertisment adresat Europei. Într-un chip mai puţin misterios decît în cartea atribuită profetului Daniel, destinul unei lumi, care nu e în stare să-şi apere valorile reale, fusese prevestit în repetate rînduri, bunăoară de exportul aparent irepresibil al revoluţiei islamice iraniene; de "fatwa" ayatollah-ului Khomeini, condamnîndu-l la moarte, de la Teheran, pe scriitorul britanic Salman Rushdie; de atentatele de la 11 septembrie 2001; de asasinarea lui Theo van Gogh, de către un islamist de origine marocană, pe străzile ultraliberale şi ultramulticulturale ale metropolei olandeze Amsterdam; de bombele din trenurile spaniole; şi de cele explodate în metroul londonez.
Nimic din toate acestea n-a fost în stare să trezească elita europeană din letargie. Nimic n-a putut pune capăt indiferenţei ei faţă de pericolul mortal cu care Europa se confruntă. Nimic n-a reuşit să-i silească pe mai-marii ei să-i izbăvească de izolare şi să-i asculte pe europenii care, altfel decît precum Cassandra, îşi răcesc de ani de zile gurile, arătînd spre inamicii ireductibili ai societăţii deschise. În vreme ce pe Daniel nici măcar Nabucodonosor n-a îndrăznit să-l ignore.
De unde şi de ce atîta surzenie şi orbire europeană? Pentru că, la capătul primelor două războaie mondiale, europenii s-au săturat de ultranaţionalism şi fanatisme religioase, ori mai precis pseudoreligioase. Ceea ce e bine. Mai rău e că europenii au optat concomitent şi pentru un relativism cultural şi moral tipic postmodernităţii, care, la adăpostul protecţiei militare americane, le-a permis între altele să minimalizeze pericolul totalitar comunist şi să îmbrăţişeze un pacifism utopic. "Better red than dead", scandau unii în epoca de tristă amintire a celor mai ample demonstraţii de protest vest-europene, manifestînd nu împotriva lui Ceauşescu, nici a represiunii brejneviste, a crimelor Vietcongului ori a terorismului de inspiraţie marxistă, ci împotriva deciziei NATO de a ţine piept ameninţării de la răsărit.
Cine sînt şi unde se află noii duşmanii? Să-i numim islamişti, calificînd astfel un grup larg, chiar dacă parţial eterogen, care, politizînd mahomedanismul, a extras din Coran ingredientele unei noi ideologii totalitare, devenite între timp, cu ajutorul laissez-faire-ului occidental, reprezentative pentru o bună parte din spaţiul musulman. Liderii ei acţionează prin terorism planetar, definit prin recurgerea acestui tip de terorism la arme zise "asimetrice" şi la mass-media globală. Mai periculoasă, ca atare, decît ideologiile genocidare ale secolului XX, de vreme ce nu e doar genocidară, ci se sprijină şi pe o extrem de populară tradiţie religioasă, deci pe un tipar identitar profund înrădăcinat, această ideologie depăşeşte în consecinţă ameninţarea oricărei doctrine colectiviste de factură modernă, socialist-atee, de felul comunismului, ori naţionalist-idolatre şi rasiste, precum nazismul. Strînsa înrudire a noii mişcări totalitare, cu acelea care au umplut de sînge secolul XX, e totuşi vădită. Simptomele acestor maladii ale spiritului sînt, la urma urmei, aceleaşi: ura faţă de libertate, de pluralism, faţă de societatea burgheză, cu interpretarea ei moderată a religiei şi adeziunea ei, principial fermă, la demnitatea şi drepturile inalienabile ale individului uman, se asociază celui mai virulent antiamericanism şi antisemitism.
Ce vor inamicii societăţilor deschise şi cum se manifestă vrăjmăşia lor? Instalarea, prin terorism şi intimidare transportată prin mediile globale ale "ummei", a statului teocratic islamic, dotat cu legislaţia de epocă de piatră numită sharia. În ce constă pericolul pentru democraţie şi statul de drept de tip occidental? În desfiinţarea, cu propriul lor ajutor, a societăţii deschise, ispitită să-şi abandoneze adeziunea la caracterul universal al valorilor fundamentale, care i-au dat naştere. Puternică economic şi cultural, întrucît se întemeiază pe ideea libertăţii şi demnităţii individului, de natură să promoveze, prin educaţie şi autointerogaţie, ştiinţa şi tehnologia, societatea deschisă a devenit extrem de vulnerabilă tocmai din pricina erodării valorilor ei constitutive. Închistarea societăţii deschise în propria ei esenţă autocritic-individualistă, asociată unei perene tentaţii amoral-epicureice, au iscat pe de o parte solida tradiţie antiburgheză a societăţii burgheze, exprimată de fascismul de sorginte romantică şi de comunismul extras din marxism. Pe de altă parte, excesul autocritic se situează la originea relativismului moral autodestructiv - doar aparent hipermoral - manifestat de elitele europene.
De ce nu poate fi ignorată noua ameninţare totalitară? Pentru că lumea globală în care ne-am regăsit la începutul acestui mileniu a devenit prea mică. În satul planetar nu te poţi ascunde nici după deget, nici îndărătul casei vecinului. Dacă unul din ţărani, ajuns primar de cartier, anunţă că-şi va ucide la nevoie toţi consătenii care nu i se supun, e cazul să-l crezi. Şi să te aperi.
Ce poate face Europa? O idee ar fi să revină cu modestie la căutarea propriilor ei valori, amintindu-şi că identitatea ei nu se poate lipsi nici de iluminism, nici de antichitatea greacă, dar nici de rădăcinile ei iudeo-creştine, pe care le-a neglijat, periclitîndu-şi astfel stabilitatea. Altă idee ar fi să protejeze viaţa, libertatea şi demnitatea cetăţenilor europeni, confruntîndu-se curajos cu Iranul şi toate grupările teroriste, oriunde s-ar afla ele şi orice preţ economic ar presupune acest demers.
În fine, pare cu totul recomandabil ca Europa să purceadă hotărît la integrarea imigranţilor ei. Cum? În temeiul unei reforme de amploare, a unei legislaţii economice şi a unei politici adecvate, care să dizolve comunităţile paralele ostile şi oştirile de şomeri, dintre care unii, pe cît de bine hrăniţi de statul asistenţial, sînt tot pe atît de lesne de manipulat, de către reprezentanţii noului totalitarism islamist, întru aruncarea în aer a lumii libere. Cîştigînd întrucîtva în greutate, Europa s-ar putea extrage din corzi şi poate chiar ar ieşi din prelunga ei agonie. Dacă nu cumva a şi fost numărată şi declarată knock out.
Aparut in Dilema veche, nr.116, 13 Apr 2006
