Dimensiunea antibolșevică a Unirii
Deşi n-ai spune la prima vedere, există o corespondenţă a centenarelor de anul trecut şi din acest an. Între revoluţia bolşevică şi unirile provinciilor cu România există legături subterane, chiar dacă la suprafaţă azi nu mai vedem decît două monumente răzleţe. Atunci, cînd se făcea ceea ce azi numim istorie, legăturile erau poate mai evidente. Acum, ele ar trebui dezgropate, refăcute, regîndite. Este ceea ce mi-a venit în minte recitind volumul Paradoxul român al lui Sorin Alexandrescu (Editura Univers, 1998).
Revoluţia bolşevică de la 1917 a fost ca un seism resimţit în multe părţi din Europa pentru că ea a presupus şi retragerea Rusiei din conflictul mondial izbucnit. Pe locul lăsat liber de preocuparea războiului a crescut însă agitaţia bolşevică. Iar România şi provinciile care urmau să îi revină erau prea aproape de epicentru ca să nu resimtă şocul. La Iaşi de pildă, soldaţii ruşi bolşevizaţi ocupaseră Socola şi ameninţau cu bombardarea oraşului. Au intervenit trupele române şi i-au dezarmat, spre supărarea lui Lenin. Era doar începutul acţiunilor României ca stăvilar european la răspîndirea bolşevismului. Bolşevicii au preluat şi Chişinăul, însă guvernul român, la cererea Sfatului Ţării din Basarabia, intervine militar şi îi alungă la mijlocul lui ianuarie 1918. Furia lui Lenin (şi a lui Troţki) ajunge la paroxism: Rusia bolşevică rupe relaţiile diplomatice cu România şi sechestrează tezaurul românesc aflat pe teritoriul ei. Alungarea bolşevicilor de la Chişinău coincide cu începutul procesului etapizat de unificare, căci la 24 ianuarie Sfatul Ţării votează independenţa Basarabiei. Sorin Alexandrescu scrie sec: „Fără intervenţia armatei române, Basarabia ar fi avut încă din 1918 soarta pe care a avut-o în 1944”.
În Bucovina, reprezentantul imperiului muribund al habsburgilor a trebuit să ia o decizie în privinţa predării provinciei. Avea de ales între cele două minorităţi mari, română şi ucraineană, dar fiind de proporţii sensibil egale, ambele aveau aceeaşi îndreptăţire la succesiune. Aşa că guvernatorul austriac al Cernăuţilor le-a dat cheile oraşului unui român şi unui ucrainean. Cei doi au avut imediat de-a face cu degringolada produsă de soldaţii ucraineni, întorşi şi ei de pe front ca şi cei ruşi. Sorin Alexandrescu nu precizează dacă e vorba tot de agitaţie bolşevică, dar aceasta nu e deloc exclusă. Românii bucovineni cer ajutor în ţară şi guvernul român trimite armata „pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali”. Pînă la mijlocul lui noiembrie 1918, soldaţii ucraineni, purtători sau nu ai virusului bolşevic, sînt alungaţi din nordul Bucovinei. Unirea cu România a fost aprobată în cadrul unui congres al românilor, germanilor şi polonezilor, în vreme ce, scrie profesorul Alexandrescu, ucrainenii şi evreii din provincie au boicotat reuniunea.
Ultimul episod al dimensiunii antibolşevice a unificărilor teritoriale din 1918 se consumă în primăvara lui 1919. În Ungaria, sovietele conduse de comunistul Béla Kun preiau puterea şi refuză să accepte condiţiile arbitrajului convenit de aliaţi şi implicit trecerea Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei la Regatul României. Izbucneşte conflictul militar, armata maghiară sovietică e învinsă, trupele româneşti intră în Budapesta la începutul lui august şi vor pleca de acolo abia în noiembrie, după ce se asigură că guvernul sovietic e răsturnat. Chiar dacă Transilvania şi celelalte provincii de dincolo de Carpaţi îşi mai păstrează o vreme un oarecare grad de autonomie, consolidarea unirii cu România are loc pe acelaşi fond comun al combaterii bolşevismului. România a acţionat astfel, mai scrie Sorin Alexandrescu, după o strategie avant la lettre: în toate cazurile enumerate, „trupele României nu fac decît să împiedice bolşevicii să ia puterea. O politică, după denumirea de mult mai tîrziu, de containment a bolşevismului, la Chişinău, Cernăuţi ca şi la Budapesta; ţara noastră este una din puţinele din zonă neatinse de bolşevism, un factor, deci de stabilitate zonală”. Ceea ce peste trei decenii, după ce bolşevismul se va fi înstăpînit în Rusia, avea să fie complet răsturnat iar România şi Basarabia aveau să se înscrie pe orbita sovietică rusă.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Cavaleria română în Budapesta, 1919. Sursa: Wikipedia.
