Despre ce nu se vorbeşte
Cancerul de sîn pare să fie un subiect despre care s-au spus destul de multe. Am văzut campanii, fundiţe roz şi multe vedete implicate. Cu toate acestea, în România, aproape 3500 de femei mor în fiecare an, răpuse de această boală.
Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS) din Bucureşti se ocupă, printre altele, de planificare familială, educaţie sexuală şi condiţii pentru o maternitate în siguranţă. În ceea ce priveşte cancerul de sîn în România, SECS are un proiect numit „Împreună pentru sănătatea sînului”, finanţat de Programul de Cooperare Româno-Elveţian, prin care se realizează un studiu la nivel naţional despre nevoile oamenilor în ceea ce priveşte sănătatea sînului - de la cabinete medicale dotate cu aparatura necesară, pînă la atitudini şi nivel de informare.
Am aflat de la Carmen Suraianu, coordonatorul naţional al proiectului, că în România apar anual peste 7000 de cazuri de cancer la sîn. De fapt, numărul femeilor afectate este mai mare, dar nu se cunosc date exacte, căci nu toate ajung la medic.
Marton Gyongyi, psiholog, mi-a povestit despre studiul pe care l-a făcut în judeţul Covasna. Potrivit cercetărilor, femeile de acolo, chiar dacă ştiu despre importanţa unei ecografii, nu au idee unde şi-ar putea face una. Sînt destul de puţine cele care dau atenţie unor semne (noduli în zona subraţului, modificarea mărimii sau formei sînului, existenţa unor adîncituri sau încreţituri ale pielii sînului), semne care ar putea indica posibilitatea unui cancer. Fără să urmărească dacă există cazuri în familie, tinerele află despre consult doar cînd unul dintre apropiaţi s-a îmbolnăvit. Ezitînd şi amînînd controlul, multe ajung să afle că au cancer în stadii greu de recuperat. În felul acesta „în România, mai puţin de 50% dintre persoanele diagnosticate rămîn în viaţă, în comparaţie cu Statele Unite, unde aproape 98% sînt în viaţă la 5 ani după diagnosticare”, spune Marton Gyongyi, coordonatorul cercetării din Covasna.
Unele femei spun că ar fi avut nevoie de „ceva scris” ca să meargă la ecografie. Probabil că o hîrtie scrisă le obligă cumva să se ocupe de ceva care, de obicei, ţine de motivaţia interioară a fiecăreia: atenţia acordată sănătăţii. La efectuarea controlului anual nici sistemul nu ajută. Propunerea legislativă prin care mamografia este oferită gratuit tuturor femeilor încă nu a fost pusă în aplicare şi doar un procent din costurile mamografiei sînt acoperite prin asigurarea medicală de bază. În mediul rural, medicul se presupune că este persoana cea mai în măsură să dea un diagnostic şi să recomande un control, dar, mai ales în mediul rural, persoana „cea mai de încredere” este asistenta medicală. Este „mai disponibilă” şi „mai uşor de găsit", faţă de medicul care locuieşte, de multe ori, în altă localitate. Tinerele spun că ar vrea să existe cineva apropiat cu care să poată vorbi despre acest subiect. Rudă, prietenă sau persoană specializată, cineva cu care să poată schimba păreri. Dar cum mamele lor nu cunosc sau nu vorbesc despre asta, iar specialiştii în domeniu lipsesc aproape cu desăvîrşire, şanse prea mari nu au.
Atitudinea faţă de boală pune piedici în calea tratamentului şi după diagnosticare. Studiul din Covasna spune că mare parte dintre femeile diagnosticare, mai ales din mediul rural, refuză să accepte boala „ca să nu fie întreţinute”.
Livia Moldovan, din Bistriţa, a trecut prin acest episod, cînd a aflat că are cancer. În testimonialul scris pentru una dintre cercetările SECS, povesteşte cum i se părea că acceptarea bolii şi începerea tratamentului înseamnau pentru ea renunţarea la viaţă. Avea două fete la facultate şi multe alte lucruri de făcut. Nu voia să renunţe la toate acestea şi „să devină o persoană dependentă de ceilalţi”. Să fi devenit oare dorinţa de independenţă mai importantă decît sănătatea? Cert este că una dintre nevoile identificate în studiu este cea de sprijin terapeutic pe perioada tratamentului.
Pentru că, aşa cum spune Livia Moldovan, „cancerul domină dorinţa de a trăi”. În sprijinul femeilor cu cancer la sîn, SECS a înfiinţat o serie de grupuri de suport în patru oraşe din ţară, printre care şi Bucureşti. Organizează periodic întîlniri unde se discută despre acest subiect, greutăţile pe care le întîmpină fiecare şi îşi oferă suport una alteia ca să treacă prin această perioadă. (Mai multe detalii despre aceste grupuri: Centrul Parteneriat pentru Egalitate din București, Asociaţia Parteneri în Progres din Constanța, Asociaţia Pas Alternativ din Braşov.)
