Cum se pregătea Cerbul de Aur acum 50 de ani

Şi la această Cupă Mondială meciurile au venit la pachet cu reclamele. Iar dintre reclame, una dintre cele mai insistente era despre reluarea de către TVR a Festivalului Cerbul de Aur. Motiv pentru care mi-am amintit că într-una dintre cercetările făcute în arhiva radioului public am găsit o „Notă” de acum 50 de ani privind organizarea celei de-a doua ediţii a festivalului, cea din 1969, pe cînd TVR visa să îi aducă la Cerbul de Aur, printre alţii, pe Ray Charles, Ella Fitzgerald sau Nana Mouskouri.

Nu e de mirare că în arhiva radioului sînt documente despre TVR. Ambele instituţii erau contopite administrativ la acea vreme. Este posibil ca un document similar să se găsească şi în arhiva TVR. La radio, „Nota” este într-un dosar intitulat „1968. Şedinţe de comitet”, „comitetul” fiind forul de conducere al Radioteleviziunii. „Nota” are 12 pagini şi e intitulată „În legătură cu cea de a II-a ediţie a Festivalului Internaţional de muzică uşoară dotat cu marele premiu Cerbul de Aur, Braşov – România – 1969”. Autorul e „un colectiv din cadrul televiziunii, format din tovarăşii director Tudor Vornicu, secretar general Radu Anagnoste, redactor-şef Radu Gheciu, regizor Valeriu Lazarov şi şef de secţie Paul Urmuzescu”. La acea dată, preşedinte al Radioteleviziunii era Valeriu Pop, iar vicepreşedinte Octavian Paler.

Anul 1968 este considerat de istorici ca făcînd parte dintr-o perioadă de destindere ideologică, încadrată în general între 1966 şi 1971. Urme ale unei deschideri culturale şi profesionale se văd şi în dosarul de arhivă menţionat. Conducerea Radioteleviziunii se ocupă cu înfiinţarea unor posturi de corespondent permanent la New York, Moscova şi Paris, de contractarea unui abonament la agenţia de ştiri France-Presse de către TVR (la radio exista deja unul), de angajarea unor jurnalişti „talentaţi”, de majorarea numărului de ore de program TV, de cercetarea demografică a audienţei TV (Pavel Cîmpeanu expune acum planul său privind „panelurile” ca bază de cercetare a preferinţelor publicului). De cealaltă parte, sînt şi documente care arată disponibilitatea Radioteleviziunii de a prezenta cît mai rapid şi mai fidel deciziile partidului (expunerea privind „ridicarea nivelului informaţiei politice, mai ales abordarea unor evenimente ale actualităţii politice interne” – Valeriu Negru sau prezentarea „Informaţia şi comentariul politic la Radio” despre care vorbea în şedinţe Eugen Preda). 1968 este şi anul în care la radio este scoasă din grilă emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, printre altele şi pentru că într-o ediţie a ei fusese difuzată, fentînd cenzura, o melodie a lui Mircea Florian cu trimiteri timide la evenimentele de la Praga. Din informațiile de arhivă, reiese că „Nota” a fost întocmită înaintea momentului de apogeu a imaginii de conducător comunist flexibil a lui Ceaușescu, moment înregistrat în august, cînd guvernul de la București a refuzat cererea Pactului de la Varșovia de a trimite trupe de intervenție în Cehoslovacia. Suprapunerea festivalului peste perioada de relativă destindere a regimului de la Bucureşti este evidenţiată chiar de durata lui: înainte de 1989, Cerbul de Aur a avut doar patru ediţii, anuale, şi anume între 1968 şi 1971.

Potrivit „Notei”, cea de-a doua ediţie a Festivalului Cerbul de Aur urma să se desfăşoare pe baza regulamentului de la prima ediţie. „Fiecare participant la concurs urmează să interpreteze o melodie de muzică uşoară românească aleasă dintr-un caiet de 20 de melodii propuse de organizatori şi o a doua melodie din repertoriul propriu”. Participanţii erau „cîntăreţi de muzică uşoară trimişi de o organizaţie de televiziune europeană”. Intenţionat sau nu, concursul dubla o competiţie existentă la acea vreme, cu un format asemănător care lega televiziunile naţionale de reprezentarea în concurs. Este vorba de Eurovision, prototipul întrecerii de astăzi, cu deosebirea că pe atunci la Eurovision participau numai cîntăreţi din vest (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Austria, Danemarca, Marea Britanie, Suedia, Monaco, Norvegia, Finlanda, Spania, Portugalia şi Irlanda), la care, din 1961, s-a adăugat şi Iugoslavia, singura ţară comunistă care şi-a trimis cîntăreţi la acest concurs.

La Cerbul de Aur însă puteau participa cîntăreţi din aproape orice ţară. La ediţia din 1969 la care se referă „Nota” au venit concurenţi din Anglia, Belgia, Franţa, Cipru, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Republica Federală Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Suedia. Ţările comuniste erau minoritare: România, URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Republica Democrată Germană şi Iugoslavia. Intenţia organizatorilor de a da o tentă pan-europeană evenimentului se vede şi din propunerile de invitaţii pentru aşa-numitele „recitaluri hors-concours”, adică mini-concerte ale unor vedete internaţionale care urmau să cînte în afara concursului. Pe lista susţinătorilor recitalurilor sînt trei cîntăreţi din est (Ghiuli Cioheli, URSS; Vice Vukov, Iugoslavia; Waldemar Matuška, Polonia). În rest, numai interpreţi occidentali: din Franţa, cinci: Nana Mouskouri, Gilbert Bécaud, Alain Barrière, Salvatore Adamo (care este de fapt belgian), Mireille Mathieu; din SUA, patru: Sarah Vaughan, Ella Fitzgerald, Mahalia Jackson, Ray Charles; din Anglia, trei: Petula Clark, Tom Jones, Cliff Richard; din Italia, tot trei: Mina, Giani Morandi şi Gigliola Cinquetti (cîştigătoare a Eurovisionului din 1964), din Austria şi Spania cîte unul – Udo Jürgens, respectiv Rafael; plus „trei din solistele ansamblului japonez Takarazuka”. Planul era ambiţios, însă din toată lista au venit doar cinci cîntăreţi, Cliff Richard, Ghiuli Cioheli, Udo Jürgens, Waldemar Matuška şi Gigliola Cinquetti. „Participanţii în afară de concurs vor fi solicitaţi să susţină cîte un recital de circa 45 de minute, acompaniaţi la alegere de orchestra proprie sau de orchestra pusă la dispoziţie de organizatori”, se mai arată în „Notă”.

În ce-i priveşte pe cîntăreţii români, autorii „Notei” afirmă că „în vederea selecţionării lotului de interpreţi români participanţi la competiţie sau în afară de concurs, o comisie comună a Radioteleviziunii, Uniunii Compozitorilor şi Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă a audiat o serie de solişti astfel ca rezultatele să poată fi cunoscute pînă la data de 15 iulie 1968”. Organizatorii mai propun ca „începînd de la date de 15 septembrie 1968, soliştii români participanţi la competiţie sau în afară de concurs să înceapă o temeinică pregătire sub îndrumarea Radioteleviziunii, a Comitetului pentru Cultură şi Artă şi a uniunii Compozitorilor”. Ediţia la care se referă „Nota”, cea din 1969, a fost cîştigată de Luminița Dobrescu (România, Cerbul de Aur), Hanja Pazeltova (Cehoslovacia, Cerbul de Argint) şi Conny Vink (Olanda, Cerbul de Bronz). Singurul cîntăreţ român care a susţinut un recital în afara concursului a fost Margareta Pîslaru.

Ultimele trei pagini ale „Notei” se ocupă de „problemele financiare”. Proiectul se bazează pe un buget generos, începînd cu premiile, diurnele şi onorariile, şi terminînd cu facilităţile gratuite asigurate participanţilor, invitaţiilor şi juriului. Cîştigătorii concursului urmau să ridice premii de 20.000, 15.000 şi respectiv 10.000 de lei, în condiţiile în care, potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 1968 salariul mediu net lunar pe economie era de 1139 de lei. Unui concurent din străinătate „i se plăteşte transportul, cazarea şi un onorariu de 6000 de lei (dacă vine dintr-o ţară capitalistă) sau de 4000 de lei (dacă vine dintr-o ţară socialistă)”. Organizatorii scriau că estimează că vor veni 35 de concurenţi străini, pe o perioadă de opt zile. Concurentul străin avea dreptul la un însoţitor, căruia i se plătea transportul şi cazarea. Erau apoi membrii juriului, cîte unul din fiecare ţară care trimitea concurent la festival. Fiecare dintre aceştia primea cazare, masă şi transport gratuit, plus un onorariu de 500 de lei. Numărul membrilor juriului era estimat la 29 de persoane. Acelaşi tratament primeau şi cei cinci dirijori străini ai festivalului, cei 15 invitaţi de onoare şi cei opt ziarişti străini. În ce priveşte „vedetele muzicii uşoare internaţionale”, acestea aveau un onorariu de 2500-3000 de lei, o diurnă de 300 de lei pe zi, transport şi cazare gratuite. De transport, cazare şi diurnă urmau să beneficieze în aceleaşi condiţii şi fiecare din cei şase membri (în medie) ai trupei cu care vedeta se presupunea că va veni pentru a concerta. „Nota” estima că vor fi prezente 12 vedete internaţionale. Nu este calculată suma totală necesară, dar organizatorii de la TVR fac observaţia că Electrecord, compania de înregistrări muzicale românească, „a obţinut contracte avantajoase” la ediţia trecută, drept pentru care ar trebui „să suporte o parte dintre cheltuieli”. TVR se mai baza, potrivit „Notei”, pe concursul ONT Carpaţi, firma de stat de turism, care putea „să facă reclamă peste hotare pentru aducerea de turişti străini la festival” şi care putea contribui la transportul participanţilor în deplasările interne.

După cele patru ediţii de dinainte de 1989, festivalul Cerbul de Aur s-a reluat între anii 1992 şi 1997, apoi din nou între 2001 şi 2005 şi în 2008 şi 2009. Pînă la urmă, au venit la festival şi Ray Charles (în 1994), şi Tom Jones (în 1996), dar de la an la an „vedetele în concert” s-au recrutat din ce în mai mult din oferta autohtonă. Deschiderea internaţională maximă a festivalului pare să se fi consumat înainte de 1989, atunci cînd au cerut-o şi interesele de imagine politice, dar au permis-o şi posibilităţile financiare date de un monopol media precum televiziunea română din acea vreme.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Captură YouTube/TVR2/Cerbul de aur – secvențe din anii 1968 – 1971.