Caritatea de fiecare zi

Aparut in Dilema veche, nr.243, 9 Oct 2008

Prin doctrina sa socială, Biserica Catolică acordă o atenţie specială implicării în comunitate şi ajutorării celor în nevoie şi coordonează activitatea a zeci de organizaţii caritabile, pe tot globul. Unii vorbesc de fonduri imense aflate la dispoziţia Vaticanului, într-un fel de conspiraţie religioasă desprinsă din romanele lui Dan Brown. În realitate, lucrurile sînt mult mai prozaice: totul începe la nivel de parohie, printre oameni, unde se formează o mentalitate care le cere enoriaşilor să-i sprijine pe cei mai puţin binecuvîntaţi de soartă. După care se organizează şi structurile care pot, concret, să ofere o mînă de ajutor. Caritas este una dintre cele mai cunoscute organizaţii catolice internaţionale de acest fel. În Italia, Germania sau Austria, aproape că nu există persoană care să nu fi auzit de ea, Societatea fiind sprijinită prin donaţii şi voluntariat.

În România, unde mulţi vorbesc despre iubirea de aproape, dar prea puţini vor să aibă de-a face cu ea prin fapte (iar, cînd se hotărăsc să facă un bine, adesea nu se pricep să-l facă inteligent), Caritas-ul are poveşti de succes, dar şi altele legate de lupta zilnică pentru supravieţuire. Caritas Bucureşti şi-a reînceput activitatea, întreruptă de comunism, în 1990. De atunci a creat şcoli şi grădiniţe, cantine sociale şi programe de asistare a bolnavilor la domiciliu, case pentru copiii străzii sau centre pentru persoane cu dizabilităţi. O muncă imensă, pentru care, iniţial, majoritatea fondurilor veneau de la Caritas-urile occidentale, în primul rînd din Germania şi Italia. Cîteodată, apar şi priviri piezişe din partea celor care aparţin confesiunii majoritare, pe motiv de prozelitism, deşi cei mai mulţi beneficiari ai programelor Caritas sînt ortodocşi şi le este respectată identitatea religioasă.

Ajutaţi să se ajute singuri

Directorul Caritas Bucureşti este preotul Alexandru Cobzaru. Se recomandă ca "moldovean, dar înfiat în Muntenia de prin 1971". În ciuda perioadei lungi petrecute în sudul ţării, se mai fac simţite în vorba lui inflexiuni din "dulşele" grai dinspre Est.

"Biserica se sprijină pe Evanghelie, pe sfînta liturghie şi pe caritate - spune el. Noi ne ocupăm de cea de-a treia, de latura socială. Ne preocupă în primul rînd copilul, aşadar, programele în domeniul educaţional. Avem grădiniţe de copii, şcoli elementare, chiar un liceu, la Cîmpulung. De asemenea, un program pentru prevenirea abandonului familial şi şcolar, în care sînt ajutaţi cam 100 de copii. Intervenim şi cu un ajutor lunar de copil, ca să rămînă acasă şi să meargă la şcoală. Avem o casă numită Sfîntul Ion, de tip familial, pentru copiii străzii - devenim tutorii copiilor, în casă găsesc mamă şi tată, educator, asistent social, psiholog. Fiecare merge la biserica de care aparţine pentru că sîntem ecumenici. Nu întrebăm pe nimeni dacă e catolic, ortodox sau musulman. Alte programe vizează copiii cu dizabilităţi, cum ar fi cei cu sindrom Down, şi avem grijă de patru case cu copii depistaţi cu HIV pozitiv. După latura educaţională, umează cea socială. Avem un centru social unde funcţionează cantina săracilor, oferim pînă la 150 de mese de prînz pe zi - persoanelor în vîrstă le ducem mîncarea acasă, numim asta Ťbucătăria pe roate». Tot acolo avem spălătoria socială, prin care sînt ajutate, în general, persoane în vîrstă, care nu mai pot să muncească, unele chiar nu-şi permit să cumpere detergent. Aici funcţionează şi Clubul persoanelor în vîrstă, adunăm 40-50 de bătrîni; se duc la biserică, după care se întîlnesc şi vorbesc, pentru că trăiesc în singurătate şi nu mai au cu cine să vorbească". Pe ce criterii sînt aleşi cei care beneficiază de asistenţa Caritas? "Aflăm din parohii, oamenii vin la noi şi ne semnalează cazurile, după care facem o anchetă socială foarte serioasă: nu trebuie să ajungem în situaţia în care unii nu muncesc pentru că trăiesc din ajutoare. Nu vrem să creăm dependenţă, iar ajutorul nu se acordă la nesfîrşit. În cazul familiilor, scopul nostru este ca în termen de şase luni măcar unul dintre părinţi să-şi găsească un serviciu, pentru că sînt alţii care aşteaptă la rînd. De exemplu, la Cîmpulung avem un orfelinat pentru fete, unde pînă acum au stat peste 100. Le-am cumpărat mai întîi vreo zece apartamente, le-am creat un atelier de croitorie, iar altele muncesc într-o crescătorie de vite şi porci sau se ocupă de agricultură. O parte din alimentele de la fast-food-urile locale vin de aici".

"Aţi intrat în Europa, sînteţi egali cu noi"

Fondurile Caritas Bucureşti au venit, la început, de la organizaţiile similare din străinătate, la care se adăugau donaţiile din parohii (insuficiente, însă: în toată partea de sud a ţării, numărul catolicilor abia depăşeşte o sută de mii). Însă situaţia e din ce în ce mai grea şi trebuie găsite alte modalităţi de finanţare, povesteşte Alexandru Cobzaru. "Tocmai statutul de membri UE i-a determinat pe cei din străinătate să spună: aţi intrat în Europa, sînteţi egali cu noi, descurcaţi-vă pe plan local. Încercăm să găsim oameni care se gîndesc şi la cei care au ajuns într-o stare de sărăcie sau boală, dar este mai greu, pentru că la noi nu există o tradiţie de acest fel, fiecare se gîndeşte cum să facă rost de bani, dacă au un serviciu şi timp, caută altă slujbă, plătită. Nu-ţi vine să faci voluntariat cînd viaţa e aşa de grea. Dar, de ce să ne plîngem, se mai găsesc şi persoane care să dea o mînă de ajutor, fără nici un interes personal. Mult mai puţine însă decît în străinătate." Eugen Ştefănescu, de la Caritas Bucureşti, se ocupă de multă vreme de persoanele cu sindrom Down, coordonează o mulţime de programe în domeniu şi un site - www.sindromdown.ro, o comunitate online pentru familiile celor cu Down. Spune că voluntariatul vine, în domeniul lui, de la specialişti care doresc să capete experienţă: "La noi, în partea de terapie, vin specialişti voluntari pentru că vor să înveţe - nu sînt plătiţi, dar măcar pot să colaboreze cu specialiştii noştri şi să lucreze direct cu persoanele cu sindrom Down".

Ce se întîmplă cu oamenii bogaţi? Donează ei bani - nu neapărat pentru Caritas, ci în general, în scopuri caritabile - aşa cum se întîmplă în Occident? "N-am văzut donaţii spectaculoase din partea unor oameni cu bani - spune preotul Cobzaru. Sporadic, se mai implică firme cunoscute, dar donatorii sînt, cei mai mulţi, oameni fără prea mulţi bani, dar sensibili în faţa unor probleme sociale. United Way este o organizaţie care a dat bani pentru copiii străzii, Vodafone şi Poşta Română - pentru copiii cu sindrom Down. Am intervenit şi la cîţiva miliardari, dar ei dau mai degrabă bani pentru sport. Noi lucrăm transparent, cu chitanţe şi informaţii despre fiecare pas în toate proiectele noastre, deci nu consider că neîncrederea ar fi problema".

La noi şi în Vest

Preotul Cobzaru a fost şi în străinătate: "De multe ori rămîn uimit cît de săritori sînt oamenii în Occident. Acum cîţiva ani eram în Italia, în ajun de Crăciun, şi spovedeam. Mai erau 70 de oameni la rînd, eu stăteam deja de 11 ore acolo, şi sînt anunţat că mă caută cineva. Un domn - nu ştiu cum aflase de mine - a venit şi mi-a spus: ŤVreau să ajut şi eu săracii dvs.». Şi mi-a dat un teanc de bani. I-am spus să-mi dea un nume, o adresă, ca să-l anunţ ce urma să fac ulterior cu banii, dar a refuzat - voia să rămînă anonim. Cînd am ajuns în casă şi am numărat banii, am constatat că erau cam cinci mii de euro. Altădată, tot în Italia, eram în Săptămîna Mare. Sînt anunţat că mă caută cineva. Era o bătrînică, bolnavă, şi-mi aduce trei mii de euro. I-am mulţumit din suflet şi i-am cerut, cu recunoştinţă, măcar o listă cu cei din familie, să mă rog pentru ei. Cînd s-a întors cu lista, mi-a mai adus două mii. În Sîmbăta Mare m-a chemat şi mi-a mai dat două mii. Eu tocmai mă gîndeam că o să închidem cantina socială, aici, în ţară, pentru că nu mai aveam bani: a fost ca un semn de Sus să continuăm".

Ca om al Bisericii, preotul Cobzaru e convins că există minuni. Mai ales cînd e vorba de copii: "Într-un an, umblam disperat să găsesc un loc unde să petrecem serbarea de Crăciun, alături de aproape 400 de copii. Nu găseam nicăieri un spaţiu pe care să ni-l permitem, financiar vorbind. Am ajuns în cele din urmă la Marriott, deşi mă gîndeam deja că e o cauză pierdută, şi acolo - ce să vezi? Managerul general era austriac şi cînd a auzit de Caritas, imediat mi-a dat spaţiu gratis, ba chiar cafea şi fursecuri pentru părinţii copiilor. Şeful meu - episcopul - mi-a zis: ŤCum, domnule, nu ţi-e ruşine, chiar atîta opulenţă - la Marriott??». Şi i-am spus că la Palatul Copiilor ar fi fost mult mai scump, aici am găsit loc gratis".

Pentru Caritas România, viitorul se anunţă dificil. Totuşi, ca slujitor la Bisericii, preotul Cobzaru nu vrea să-şi piardă speranţa. "Am stopat unele programe din lipsă de fonduri - şi anul ăsta am închis o grădiniţă, pentru care m-a certat episcopul, şi două centre de îngrijire a bolnavilor la domiciliu, Buftea şi Bragadiru. Nu ştim cum o să mai rezistăm, de-asta am început o altă variantă, aşa-numitul spin-off, de exemplu, la centrul Sfîntul Luca: urmărim ca în trei ani să fie autonom, să-şi găsească ei fonduri, să vină cu propriile proiecte. Mulţi tineri pe care i-am format şi i-am pregătit ani întregi au plecat în străinătate - se săturaseră să muncească pe mai nimic."