Caragiale şi imperialismul american

(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002)

Menţinut, după instaurarea comunismului în România, printre “marii clasici”, Caragiale punea totuşi ideologilor partidului o problemă redutabilă. Pe de o parte, trebuia vajnic combătută teoria conform căreia opera lui ar fi stat sub semnul comicului pur, gratuit, fără obiect. Pe de altă parte, încă şi mai primejdioasă era imaginea unui Caragiale mereu actual, cu personaje pe care le regăseşti oricînd şi cu replici care se “lipesc” perfect pe situaţii din realitatea imediată. “Acţiunea” prin care s-a confecţionat un Caragiale-corespunzător-din-punct-de-vedere-politic a fost una de amploare şi de virtuozitate. Mărturie stă, printre altele, volumul de Studii şi conferinţe ce marca, în 1952, centenarul Caragiale (volum din care voi cita mai departe). Să nu se creadă că se bătea monedă doar pe 1907, Din primăvară pînă-n toamnă. Şi fiindcă veni vorba: faimosul text, invocat atunci pînă la saturaţie, a fost publicat de Caragiale într-o gazetă străină, ziarul vienez Die Zeit, şi - oroare! - tipărit fără semnătură, doar cu menţiunea “von einem rumänischen Patrioten”. Caragiale se plîngea, şase luni mai tîrziu, cînd şi-a asumat paternitatea articolului, că acesta trecuse cu totul neluat în seamă de presa din România. Ca să vezi! Dar să revin. Opera lui Caragiale a fost prezentată mai întîi ca o necruţătoare satiră a monstruosului regim burghezo-moşieresc. Aducerea la acest numitor comun s-a realizat, uneori, prin interpretări realmente acrobatice. Astfel nenea Anghelache, “umilul casier cinstit”, e atît de înspăimîntat “de teroarea administrativă din aparatul de stat burghezo-moşieresc, încît se sinucide la simpla idee că ar putea fi suspectat de furt”. Iată unde ducea, în vremurile de tristă amintire, înţelegerea abuzivă a luptei anti-corupţie! Mariu Chicoş Rostogan avea, printre alte păcate, şi pe acela de a fi fost “admirator fără margini a tot ce este german şi mai ales al filosofiei idealiste reacţionare prusace” precum şi al “concepţiilor estetice idealiste” (îndeosebi atunci cînd explică elevilor că muzica este ceva “care gîdilă plăcut urechea”).

A doua idee scoasă insistent în evidenţă este că opera lui Caragiale reprezintă o puternică armă de luptă în mîna clasei muncitoare. Să însemne asta că mai existau în România la începutul anilor '50 alde Farfuridi, Caţavencu, Rică Venturiano, Ipingescu, Pristanda etc.? Nu, răspund comentatorii atitraţi, ei au fost măturaţi de revoluţia populară; a mai rămas, ici-colo, cîte un mic-burghez, un Lache, un Mitică, un Nae care trebuie reeducaţi. Altfel, Caţavencii şi Dandanachii fie plecaseră grupat în Europa occidentală, fie găsiseră adăpost, prin reîncarnare, pe pămînt american. În consecinţă, Caragiale “înarmează poporul român în lupta sa împotriva imperialiştilor americani şi englezi, provocatori de războaie”, îi învaţă pe oamenii muncii “să strîngă în inimile lor ură nestinsă împotriva barbarilor imperialişti, însetaţi de sînge, din America, din Anglia, şi a lacheilor lor din celelalte ţări capitaliste”. Ajunşi în Wall Street, “eroii comici ai lui Caragiale sînt astăzi capabili de orice crimă”. Alături de cîţiva Farfuridi şi Tipăteşti, românii verzi “vieţuiesc (...) pe meleaguri străine şi au devenit netrebnice unelte ale aţîţătorilor la război”. În epoca imperialismului, aceşti demagogi odioşi “au trecut de la demagogie şi escrocherie la gangsterism şi crimă organizată, ridicată la rangul de principiu de stat”. Gazetarii de felul lui Caracudi servesc peste ocean presa lui Hearst şi posturile de radio duşmănoase, Rică Venturiano “deplînge azi de la Vocea Americii biata ţărişoară care pierzîndu-l pe el şi-a pierdut libertatea de a avea o presă venală, mincinoasă, coruptă”. Fiii românilor verzi, legionari şi trădători de ţară, s-au oploşit pe lîngă casieriile lui Truman; nepoţii Esmeraldei Piscopesco ori ai avidului cîrciumar Stavrache s-au metamorfozat în “patronii şi gansterii de peste ocean”, iar “urmaşii direcţi ai moftangiilor” s-au aciuat în FBI şi Ku-Klux-Klan. Dar cea mai extraordinară carieră planetară a avut-o Mariu Chicoş Rostogan: “Oare pretenţia imperialismului american de a apăra spaţiul atlantic în Coreea, pe Nil, în insulele Spitzbergen şi pe malurile veşnic îngheţate ale Oceanului Antarctic, pretenţia lui de a construi peste tot, pe pămînturi străine, bazele sale, de a trimite peste tot trupele sale, de a distruge peste tot industriile locale pentru a putea desface mărfurile sale, de a sugruma cultura naţională pentru a difuza în locul ei ersatz-cultura sa, oare toate acestea nu sînt întocmai (...) revendicările D-lui Mariu Chicoş Rostogan?” Şi încă: “Dar există, oare, undeva pe pămînt vreun naţionalist, de orice speţă, care să nu procedeze întocmai după prescripţiile D-lui Mariu Chicoş Rostogan? Care nu s-ar simţi oare vizat de satira lui Caragiale? De pildă, dacă s-ar tipări azi în Iugoslavia chinuită de banda lui Tito această schiţă a lui Caragiale, nu s-ar simţi oare şi Tito şi toată banda lui, cum se zice: cu musca pe căciulă?”

Trimise pe piaţa externă, date pe nimic străinilor, personajele lui Caragiale s-au dovedit atît de performante încît ne puteam întreba dacă nu cumva avem a face cu prima mare operaţiune de jefuire a avuţiei naţionale.