S-a deschis, mai nou, un McDonald’s și la Focșani. Singurul pe o rază de aproximativ 70 de kilometri, cît e pînă la Buzău. Sau pînă la Bacău. Sau pînă la Galați, locurile unde restaurantul are cele mai apropiate spații. Dacă te uiți pe hartă, Focșaniul e aproximativ centrul cercului circumscris triunghiului format de Buzău, Galați și Bacău. Pentru orice om de marketing cu scaun la cap, orașul reședință de județ cerea, striga chiar după un McDonald’s.

Lucru care s-a și întîmplat la finalul anului trecut. N-a visat vreodată nici Marian Oprișan un așa succes de public. Ce Ziua Unirii?! Ce Sărbătoarea Recoltei?! Baronul local al Focșaniului stă probabil acum și se întreabă cum va arăta România ajunsă dependentă de hamburgerii americani. Căci după cum am văzut cu ochii mei pe 2 ianuarie, McDonald’s a adunat pe un spațiu de o sută de ori mai mic mai multă lume decît toată Piața Unirii din Focșani din zilele ei festive.

Ca să comanzi, stăteai la o coadă de vreo 20 de persoane. Cam tot atîtea mașini erau la McDrive. O petrecere de copii era în plină desfășurare în camera dedicată. Pentru un loc liber la masă, afară sau înăuntru, trebuia să aștepți minute în șir cu tava în mînă. În a doua zi a anului abia început, părea că Focșaniul trădase cu totul toba și caltaboșul pentru un Big Mac cu Cola și cartofi prăjiți. Culinar, opțiunea e poate de înțeles. Dar la mijloc nu e doar explicația culinară.

McDonald’s e o emblemă pentru un oraș. E ca o distincție, ca o medalie, ca o stea valoroasă pe o hartă imaginară a popularității urbane. Nu degeaba gălățenii le-au dat ani în șir cu tifla brăilenilor, care nu au avut McDonald’s pînă de curînd. Acum, și Focșaniul a pășit pe acest Hall of Fame al provinciei. E un motiv de mîndrie și un semn cert, neinterpretabil, al emancipării. Orașul e conectat nu doar la o rețea națională de centre de influență – ci chiar la una mondială. Fără îndoială că clienții în majoritate tineri care luaseră cu asalt McDonald’s-ul din Focșani au mai călcat prin astfel de restaurante, la București, la Buzău sau chiar în străinătate. Dar faptul că puteau repeta experiența în McDonald’s-ul lor le-a mîngîiat probabil egoul de focșăneni. Ca să se simtă cetățeni deplini, nu doar ai țării, ci și ai lumii, nu mai trebuie să plece din oraș.

Din acest punct de vedere, România pare să nu fi depășit stadiul din 1995, cînd mii de oameni s-au îmbulzit în ziua inaugurării restaurantului de la parterul magazinului Unirea din București. La fel s-a întîmplat și în alte țări est-europene. În Occident însă, deschiderea unui McDonald’s nu e atît de celebrată. Am fost surprins de diferența de statut între un restaurant McDonald’s din România și unul dintr-un mare oraș occidental, cînd am constatat cît de murdar poate fi cel din urmă în comparație cu primul. În această privință, la fel stau lucrurile și cu alte lanțuri de restaurante fast-food, cum ar fi Pizza Hut sau KFC.

Apropos de curățenie și civilizație introduse odată cu intrarea pe piață a McDonald’s-ului. Un profesor de la Facultatea de Istorie din București își amintea cum s-au schimbat lucrurile cu toaletele din Gara de Nord atunci cînd McDonald’s a deschis aici un restaurant. Și eu încă îmi mai amintesc de toaletele publice insalubre, de la Gara de Nord sau de peste tot din România acelor ani, locuri care se dovedeau permanent mai presus de orice maxim de competență administrativă a autorităților. Ca să spun așa, atunci, odată cu intrarea pe piață a McDonald’s-ului, toaletele s-au privatizat. McDonald’s a spart monopolul statului român asupra toaletelor. Și așa au apărut toaleta civilizată și concurența în domeniu. De la înălțimea experienței de azi, cînd la supermarket, restaurante sau mall-uri avem toalete publice mai dotate și (aproape) la fel de curate ca acasă, ne vine greu să credem de la ce toalete am pornit – nici nu vreau să le mai descriu aici. Iar punctul de vedere al profesorului bucureștean merită, desigur, a fi luat în considerație.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Cozi și aglomerație la restaurantul McDonald’s din Focșani, 2 ianuarie 2019. Credit: Ionuț Iamandi.