Nu sînt cinefil, poate și din credința puerilă că omul nu își poate juca pînă la capăt nici măcar propriul rol, darmite ale altora. Dar de cînd cu Netflix, un fel de supermarket al peliculei, cu alei, raioane și rafturi, am văzut filme de toate genurile, vîrstele și calificările. Chiar dacă nu m-a făcut cinefil, cantitatea m-a împins pesemne să îmi revizuiesc criteriul calității, sau mai precis să îl țin în carantină.

Din cauza prea vechii indiferențe și a prea noii abundențe, abia aseară am văzut pentru prima oară un film de șah, unul altoit cu o tematică istorică destul de familiară. Premisele erau așadar bune, dar rezultatul e și acum în suspensie. Poate ați și auzit de el, Netflix-ul îi face reclamă: The Coldest Game. Nu i-am aflat traducerea oficială în românește, dar titlul neaoș poate fi „Jocul/ Partida cel/cea mai rece”, cu trimitere la perioada Războiului Rece. Nu știu cum se procedează la o cronică de film, dacă e cazul să îl povestesc sau nu, dar nu pot să nu spun că ideea narativă e inspirată: îmbină încordarea unui ipotetic meci de șah pentru titlul mondial cu tensiunea in crescendo din timpul realei crize cubaneze. Filmul chiar suprapune la un moment dat harta de Stat Major a mișcărilor navelor de război din Atlantic cu mișcările pieselor de pe tabla de șah. Abordarea se mulează pe tiparul meciurilor de campionat mondial la șah, care în timpul URSS-ului au avut și o încărcătură politică apreciabilă, cu toate „-aj”-urile aferente: filaj, spionaj, șantaj. Numai că, în afara acestei idei, filmul e plin de niște scene care îi amuză atît pe șahiști, cît și pe istorici. Sau îi deranjează.

Trec peste stîngăcia cu care actorii mută, se vede că nu sînt obișnuiți să joace șah. Jucătorii profesioniști de șah, sau chiar chibiții din parc, mută fizic într-un fel afectat, rafinat, știu să curbeze mișcarea mîinii, știu să facă piesa în mișcare să danseze imperceptibil, întîrzie cu o fracțiune de secundă să ia mîna de pe piesa adusă pe cîmpul dorit. Profanii nu au această dexteritate, lor le tremură pionul în mînă, se încurcă în piese la rocadă, nu cunosc ordinea subtilă a mișcărilor cînd capturează o piesă. Dar poate că spectatorul obișnuit nu prinde această nuanță; în fond, filmul e pentru ne-șahiști, nu pentru șahiștii profesioniști.

Trec și peste comentariul că un jucător a sacrificat un nebun pe un cal. Șahiștii știu că un nebun se sacrifică pe un pion, un turn se sacrifică pe un cal sau o damă pe două figuri ușoare. Sacrificiul implică două (sau mai multe) piese de valori diferite, cea mai mare fiind cedată pentru una mai mică, sau chiar sacrificată pe degeaba, cu scopul obținerii mai tîrziu a unui avantaj mai consistent. Dar nu poți sacrifica un nebun pe cal pentru că pur și simplu aceste două piese au valori egale. E ca și cum ai spune că sacrifici un pion pe un pion. „Sacrificiul” are în acest caz un alt nume; se cheamă schimb.

Trec și peste faptul că meciul e jucat la Varșovia, deși niciodată în timpul Războiului Rece niciun meci pentru titlul mondial în care să fie implicați un jucător sovietic și unul reprezentînd Vestul nu s-a organizat în estul european comunist. Spasski - Fischer s-a jucat la Reykjavik, Islanda, primul meci Karpov - Korcinoi la Baguio City, Filipine, iar al doilea meci Karpov - Korcinoi la Merano, Italia. Dar aici nu pot formula o obiecție categorică, la mijloc este opțiunea suverană a scenaristului, deși acesta s-a inspirat pentru scena hipnotizatorului dintr-un meci real dintre Karpov și Korcinoi. Acesta din urmă, proaspăt fugit din URSS, s-a plîns că sovieticii i-au pus pe cap în timpul meciului din Filipine un medium cu puteri paranormale, fapt ce l-a făcut pînă la urmă să plaseze și el în audiență trei yoghini anihilatori mental.

Întîlnit în film este și clișeul șahistului de geniu, care îi revine americanului, nu rusului. Marele maestru Mansky era atît de genial, încît trebuia să bea alcool constant ca să își încetinească gîndirea; altfel calcula la tablă mii de variante pe secundă, ceea ce putea fi probabil derutant, chiar și pentru el. Mai mult, Mansky este genial și în fizică, și e și profund empatic și moral, pentru că a refuzat să mai lucreze cu Oppenheimer după ce a văzut ce au creat împreună, și anume bomba atomică. Dar parcă e prea mult. Șahistul e un fel de Paganel în imaginarul colectiv, dar Mansky e deja un Superman al intelectului și un Terminator al gîndirii, la un loc. Un alt clișeu, anticipînd puțin ceea ce voi spune mai jos, este cel al predilecției KGB-ului pentru otrăvirea cu ricină; așa a sfîrșit un alt mare maestru american, Konigsberg, cel care ar fi trebuit să joace cu rusul Gavrylov meciul pentru titlul mondial de la Varșovia, și care a fost înlocuit în ultima clipă cu genialul Mansky.

Dar ceea ce mi s-a părut de-a dreptul hazlie a fost pauza inventată din timpul partidei. Așa ceva nu există în șah. Jucătorii nu se opresc la un moment dat să ia o pauză de un sfert de oră, după cum, la maraton, alergătorii nu se așează la umbră, pe la mijlocul cursei. E drept, ceva similar a existat în șahul de altădată, în urmă cu 30 de ani, cînd partida „se întrerupea”, dar atunci jocul se relua a doua zi, eventual după o noapte albă de analiză din partea jucătorilor și a echipelor lor. Cred că regizorul a importat aici pauza de la un concert sau de la teatru. Cred că el și-a închipuit șahiștii ca pe niște interpreți sau actori, care la un moment dat se retrag în culise să se odihnească. Într-un fel, de ce să nu recunosc, deși e o enormitate în materie de documentare, confuzia este pînă la urmă onorabilă pentru șahiști. Ei oferă un spectacol, gustat, cum arată filmul, de domni în frac și doamne în rochii elegante de seară. Iar la final, aplauzele sînt la scenă deschisă, învingătorul e ovaționat ca un tenor celebru la sfîrșitul ariei supreme.

Stîngăciile șahiste sînt dublate, cum spuneam, și de unele erori sau imprecizii de ordin istoric. Am sesizat sugestia că insurecția armată din Varșovia din 1944 ar fi durat șase luni, cînd se știe că ea a rezistat cel mult două luni. Sau că simpla etalare a coperților roșii ale carnetului de partid, chiar dacă nu îți aparținea, te scotea în vremea aceea în mod automat din toate situațiile dificile. Filmul e croit schematic pe cezura americani pozitivi versus sovietici negativi, între care, la mijloc, polonezii bravi fac jocul dublu al supunerii și rezistenței față de ocupanții sovietici. Filmările sînt prezentate ca fiind dintr-o Varșovie spectrală, întunecată, patrulată la suprafață de milițieni și populată în catacombele-baruri de oameni primitori, care scot votca cea bună (Varsuvion), de calitate, pentru consumatorul american profesionist aflat în vizită. Un personaj tragic este directorul „Casei Scînteii” din Varșovia, care și-a pierdut credința în comunism în timpul insurecției, dar care chiar și înainte, a precizat el, „a crezut în comunism, dar nu și în Stalin.” Directorul sprijină cauza americană, dar e prins și ucis de KGB. În final, americanii au sacrificat meciul pentru titlul mondial la șah, iar polonezii l-au sacrificat pe director, totul pentru a cîștiga în fața sovieticilor partida cu miză mai mare, și anume cea a crizei cubaneze. Altfel spus, filmul are un happy-end tematic, sovieticii au dat niște șahuri, dar matul l-au dat americanii. Pînă la urmă, prin abordarea naiv - propagandistă, prin tușele groase ale personajelor, prin contrastul involuntar dintre gravitatea momentului și precaritatea documentării, filmul The Coldest Game mai mult amuză decît deranjează.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 195 va fi publicată săptămîna viitoare. Soluția diagramei 194 de data trecută: 1. Nf7+ Rd8 2. Ce6+! și negrul e nevoit să cedeze dama, 2… Dxe6 3. Nxe6 și albul cîștigă.

Articol înscris în Concursul de eseuri pe teme de șah organizat în cadrul Festivalului de Șah Corporate Pallas Athena.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Imagine din filmul The Coldest Game. Sursa: captură Netflix.