Curios cum circulă ideile și aleg simultan nu una, ci două sau mai multe persoane care să le exprime. De exemplu, ideea de a rescrie istoria recentă a Rusiei prin ochii unor oameni care au trăit-o, de a recompune anii de prăbușire ai sistemului sovietic și cei imediat următori prin experiențe directe, personale. Așa a făcut Svetlana Alexievici, laureată a premiului Nobel pentru literatură, cînd a publicat Secondhand Time (Vremuri second-hand), în 2013. Volumul a atras aprecierile generoase ale criticilor; zilele acestea, într-un Top 100 al cărților de pînă acum ale secolului XXI, The Guardian l-a plasat pe locul 3. (Totuși, aș păstra proporțiile. Tony Judt, cu al său Postwar, e pe locul 58.) Dar aceeași idee de a surprinde prin filtrul istoriei orale prăbușirea unui sistem și „tranziția” ulterioară plină de incertitudini i-a venit și Mashei Gessen, jurnalistă de profesie, la fel ca Svetlana Alexievici.

De Masha Gessen, ca autoare, am auzit prima oară cînd mă uitam după cartea ei despre enigmatica și hilara regiune autonomă evreiască Birobidjan, înființată de sovietici în extremul Orient. Dacă Hitler nu a reușit să îi deporteze pe evreii europeni în Madagascar, cum a vrut inițial, iată că o operațiune similară a reușit Stalin în Siberia, un fel de sionism de succes avant la lettre, dar prin care epurările staliniste în rîndul evreilor au devenit apoi mai eficiente decît dacă evreii s-ar fi aflat împrăștiați prin Uniune. După Birobidjan, Masha Gessen a scris cartea despre Rusia anilor 1980-2010, bazată pe convorbirile ei cu oameni care au trăit nemijlocit perioada. A reieșit un parcurs al recăderii Rusiei în totalitarism, reflectat și în titlu: The Future Is History: How Totalitarianism Reclaimed Russia. Cei 30 de ani corespund în proporții aproximativ egale celor trei perioade acoperite: decăderea și prăbușirea URSS, tranziția anilor 1990 și regresul democratic de după instaurarea și consolidarea regimului Putin din anii 2000-2010.

Nu mă ocup acum de această sinusoidă rusească pentru că nu vreau să trec așa ușor de impresia puternică de déja-vu lăsată de prima parte a cărții în privința atmosferei din timpul comunismului. Menționez aici doar exemplul unui episod ilustrativ al felului în care sistemul genera soluții strîmbe la probleme strîmbe. În anii ʼ80, la Moscova, admiterea la facultate nu era un lucru facil. Erau locuri puține, trebuia să ai părinți aflați în relații bune cu regimul, îți trebuiau bani de meditații. În privința candidaților evrei – ajungem fără să vrem iar la antisemitismul sovietic, care, iată, nu e apanajul personal al lui Stalin – sistemul dezvoltase filtre care să îi împiedice să devină studenți. Dacă tînărul răspundea cu succes la întrebările comune, era supus unui test suplimentar: i se servea un „coșciug”, adică o problemă care nu avea soluție. Candidatul se chinuia degeaba și „cu regret”, în urma eșecului său, era respins. Numai că apăruseră și specialiști în „coșciuge”. Adică meditatori (în special e vorba aici de matematică) care îi învățau pe cei ce puteau ajunge să dea testul suplimentar să demonstreze că problema nu are soluție. „Coșciugul” era astfel deschis, și candidatul salvat.

Ce apare însă pregnant în carte este că descriind anii ʼ80 din URSS, Masha Gessen descrie și România comunistă. Sînt atît de multe lucruri care seamănă încît realizezi că între cetățeanul sovietic din anii ʼ80 și cetățeanul român din aceeași perioadă sînt enorme de multe asemănări și doar cîteva deosebiri. De exemplu, eu am crezut că mult-răspîndita butadă din vremea comunistă „noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc” e de sorginte românească. Masha Gessen o descrie însă ca fiind de largă circulație în URSS. Ea e de fapt produsul unei gîndiri și atitudini comune ale subiecților aceluiași sistem. „Descurcăreala” de zi cu zi, pilele și corupția, statutul privilegiat al nomenclaturii, supapele și subterfugiile tolerate semi-oficial, cenzura informațională și interdicțiile de călătorie, limbajul dublu și conformitatea răspîndite la Moscova au fost la fel de comune în acea perioadă și la București. Din acest punct de vedere, România era o perfectă republică sovietică.

Istoricul Stephen Kotkin a menționat odată o distincție între „Imperiul din afară”, format de țările comuniste est-europene, și „Imperiul interior”, reprezentat de URSS. Dar practic, ambele imperii erau locuite de același tip de cetățean, Homo Sovieticus. La un moment dat, Masha Gessen îl descrie: „Homo Sovieticus nu era îndoctrinat. De fapt, Homo Sovieticus nu avea nicio opinie puternică. Lumea lui interioară era plină de antinomii, obiectivul lui era supraviețuirea, iar strategia lui a fost o perpetuă negociere – jocul nesfîrșit al dublei-gîndiri”.

Poate că termenul Homo Sovieticus a fost consacrat de Alexandr Zinoviev, dar din cartea Mashei Gessen afli că de fapt el fusese pus în circulație, încă din comunism, de sociologul Iuri Levada. Încă din vremea lui Lenin, sociologia și psihologia au fost prost văzute în URSS pentru că au eșuat să livreze modelul ”omului nou” cerut de societatea socialistă în construcție. Dacă vă întrebați de ce în România comunistă cele două discipline au avut același statut subevaluat, aici găsiți răspunsul. Cu toate acestea, Levada l-a cercetat pe Homo Sovieticus cu mijloacele sale limitate. În anii perestroikăi, el a putut scrie că orice regim totalitar își dezvoltă propriul model de cetățean pe care să se bizuie. În cazul comunismului, revoluția și teroarea sînt croșeurile inițiale necesare, care se pot decela și în istoria instaurării comunismului în România. Rezultatul nu e perfect, dar „omul nou” apărut astfel și sistemul ajung la un echilibru. Levada a demonstrat apoi, sociologic, că Homo Sovieticus e pe moarte în URSS-ul lui Gorbaciov pentru că tinerii nu mai gîndesc la fel și nu mai corespund modelului vechi. Întrebați de exemplu ce înseamnă o sărbătoare pentru ei, cei trecuți de 50 de ani au menționat zilele oficiale aniversare, cum ar fi Ziua Victoriei împotriva fascismului. Cei mai tineri, au spus că festiv pentru ei înseamnă momentul în care se pot aduna cu prietenii să bea ceva. Întrebați de ce se tem, cei mai în vîrstă au zis „de război”, pe cînd cei mai tineri au răspuns „de umilință”. Evenimentul secolului XX este pentru primii înfrîngerea fascismului, dar pentru ceilalți e „Marea Teroare”.

Și Stephen Kotkin, pomenit mai sus, a scris la un moment dat despre mecanismul interior de măcinare a lui Homo Sovieticus. El a argumentat că fiii nomenclaturii s-au săturat de panteonul învechit al părinților, nemulțumirea lor stînd la baza prăbușirii sistemului. Chiar dacă nu am avut un Levada care să studieze fenomenul aici, pe viu, nu avem motive să credem că nu așa s-a întîmplat și în România. Dar problema mai grea care se pune, după moartea lui Homo Sovieticus, este dacă acesta mai și învie. Sub ce formă? Pentru asta trebuie să văd mai departe ce scrie Masha Gessen cînd ajunge la primii zece ani ai regimului actual din Rusia.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.