(Apărut în Dilema veche nr. 72 / 2005)

Discuţia e veche şi cauzatoare de confuzii. De cincisprezece ani organizăm tabere şi instituim tribunale împotriva prostului gust. Ne dăm seama foarte rar că privim cărţile care ne apar sub ochi într-o devălmăşie euforică în care criteriile se amestecă pînă la contopire. Ni s-a spus că Judith Krantz e rea, iar Axel Munthe bun. Am aflat că Barbara Cartland e cîh, pe cînd Milan Kundera e ţuţ. Sidney Sheldon pute a vulg, Günther Grass miroase a Tuscani per Donna. Ne place să ne vadă lumea cumpărînd Marguerite Yourcenar, dar ne place să citim John Grisham. O să rîdeţi, dar avem momentele noastre de ipocrizie. Există oameni care lasă neglijent pe masă Părinţii greci ai Bisericii pentru cînd vin musafirii, după care se reped în dormitor şi citesc cu nesaţ clandestin un capitol din Pisica în cizme. Dar nu e numai asta. Cînd operăm judecăţi de valoare în public, ne pîndeşte un maniheism literar cu puternice nuanţe reducţioniste. Nu ştim să scriem proustian, dar ştim să ne comportăm procustian. Avem rigla în buzunar, axiologia la degetul mic şi revolverul critic la şold. Am decis cu o încruntătură acră: jos literatura comercială, trăiască Marile Opere. Dar n-a fost suficient. Ne-am mai încruntat o dată, am aruncat o privire prin librării, am mustăcit pedagogic şi am emis postulatul numărul doi din Teoria Falsului: ce se vinde e comercial (vezi Codul lui Da Vinci), ce nu se vinde e literatură adevărată (vezi poezia). De fapt, ne-am făcut de rîs. Fiindcă am judecat pripit, derutaţi de neînţelegeri pe care noi înşine le-am pus în circulaţie. 

Dintre neînţelegerile acestea, una tinde să facă epocă. Este vorba de falsa dihotomie dintre cartea bună şi cartea de consum. Destulă lume subţire din spaţiul literaturii simte nevoia să suspine înduioşată şi să constate că piaţa cărţii şi publicul sînt două alcătuiri misterioase. Că oamenii nu ştiu să aleagă şi să cumpere. Că ocolesc valoarea pură şi privilegiază pseudoliteratura. Ei bine, nu e neapărat aşa, chiar dacă tonul analiştilor e străbătut de scepticism şi tristeţe. Trebuie făcute grabnic cîteva distincţii. Unu: nu tot ce e facil e comercial. (Cartea comercială presupune succes de vînzări; or, există o mulţime de kitsch-uri care nu se urnesc de pe tarabe tocmai fiindcă sînt kitsch-uri.) Doi: literatura de consum nu exclude calitatea. Uitaţi-vă la Harry Potter, ca să dau un exemplu dintr-o zonă – cartea pentru copii – unde văicărelile ating cota maximă a patetismului cînd vine vorba de vînzări şi de profit. Trei: succesul comercial şi excelenţa textului nu sînt entităţi disjunctive. Întîmplarea face să lucrez într-o editură, Humanitas, unde apar destule cărţi „grele” în tiraje ameţitoare pentru grila de calcul băştinaşă. Ce să înţeleg de aici? Că Andrei Pleşu scrie comercial? Că Horia Patapievici e facil? Că Gabriel Liiceanu îşi obligă fiecare angajat să-i cumpere cîte trei sute de exemplare? Şi cum rămîne cu ceilalţi? Cu Mircea Cărtărescu şi Neagu Djuvara, cu Lucian Boia şi Monica Lovinescu ş.a.m.d.  O scot din calcul pe Aurelia Marinescu, protagonista unui paradox amar: cu cît cartea domniei sale, Codul bunelor maniere astăzi, se vinde mai bine (volumul a făcut vînzări de peste 200.000 de exemplare în zece ani), cu atît creşte mîrlănia dintre Dunăre şi Tisa.

Rog să se observe că am dat doar exemple din literatura română. Nu m-am atins de Sábato sau de Llosa, de Martin Page sau de Foenkinos, scriitori cu un box-office săltat binişor peste media noastră pricăjită. De Coelho nici n-am adus vorba, fiindcă nu e cazul să invoci exemple care au trecut din categoria de scriitor în cea de instituţie. Ce se întîmplă? De unde defetismul ăsta lăcrămos, de unde tremurul din glas cînd îi plîngem de milă marii literaturi care nu se vinde (un pseudomit care trebuie dizolvat cu viteză maximă), neuitînd să înfierăm cu pumnul strîns fabricile de bani ale literaturii de consum? Lucrurile sînt mai simple decît par. E nevoie doar de luciditate şi de un dram de pricepere.

Să convenim din capul locului că Ioana Bradea, Filip Florian şi Nicolae Strîmbeanu, ultimii trei premianţi pentru debut ai României literare, nu se află în dispută directă cu Isabel Allende, Nick Hornby şi David Lodge. Cei trei luptă împreună împotriva unei prejudecăţi cu arie de răspîndire de la Horodiştea la Baziaş şi de la Sighetu Marmaţiei la Ostrov: aceea că dacă eşti român şi nu eşti celebru, scrii doar pentru prieteni şi eşti publicat din milă. Nimic mai fals. Fiindcă Băgău, de pildă, a apărut în 3.500 de exemplare, ceea ce pentru o debutantă e mai mult decît OK. Fiindcă Nicolae Strîmbeanu tatonează traducerea Evangheliei după Araña în engleză şi apoi în spaniolă. Fiindcă Degete mici de Filip Florian se citeşte în cîteva ceasuri. Iar astea sînt, iertat să fiu, criterii comerciale, elemente care conturează profilul de vandabilitate a cărţilor. Celor trei autori le lipseşte deocamdată anvergura. Va veni şi ea. Cu timpul, cu îmbogăţirea palmaresului, cu  un marketing viguros şi, la nevoie, agresiv. Deocamdată vorbim despre trei cărţi însemnate, dar comerciale. Valoroase, dar accesibile. Uşor de consumat, dar greu de uitat. Avem, altfel spus, motive să privim lucrurile mai senin.

Pe de altă parte, poate că e cazul să ne scuturăm de lanţurile ţîfnei adversative. De prea multă vreme ne situăm pe terenul lui „ori aşa, ori aşa”. A venit momentul să ne deplasăm spre „şi aşa, şi aşa”. Ducem de cincisprezece ani un război surd cu Sandra Brown şi urmaşele ei. Îl ducem de pomană. Nu Sandra Brown ne împiedică să-l vindem pe Ion Popescu sau Pop Ionescu, ci lipsa de idei, de subiecte şi în fond de talent a acestuia din urmă. Nu intraţi în panică, încă e loc pentru toată lumea. Nu-i nevoie şi nici n-ar fi drept să colonizăm tot spaţiul românesc cu poezie prerefaelită şi teatru ermetic. Nici nouă nu ne-ar plăcea să avem de ales doar între Pavel Coruţ, Nicolae Pleşiţă şi Nora Roberts. Şi oricum, am dat destule exemple de cărţi care pot fi deopotrivă rentabile editorial şi răsplătitoare pentru cititorii pretenţioşi. Adevărata distincţie şi singura valabilă e cea dintre cartea bună şi cartea proastă. Uitaţi-vă atent pe tarabe şi în librării. Există cărţi decoltate pe care nu le mai cumpără nimeni şi tratate de angelologie care se vînd în zeci de mii de exemplare. Mai e nevoie de alte argumente?