Am colecţionat, în ultimii ani, din spaţiul public, diverse adjective defavorabile prin care oamenii caracterizează România. Mi se pare ciudat că oamenii vorbesc despre ţara lor ca şi cum ar fi “altceva” şi “altcumva” decît ei înşişi. 
România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată. România este, de asemenea: republică bananieră, coada Europei, codaşa Europei, ţara lu’ Papură Vodă, ţara lu’ Peşte Prăjit, ţara lu’ Foaie Verde, ţara hoţilor. Şi aşa mai departe: cititorii sînt rugaţi să completeze cu alte epitete, formule, caracterizări pe care le-au citit/auzit. E greu de explicat de ce s-au răspîndit atît de mult asemenea formule negative şi de ce locuitorii României au o părere atît de proastă despre ţara lor: preocupaţi pînă la obsesie de “imaginea ţării în lume”, mulţi par să nu observe ce imagine proastă are România în propriile lor minţi, cît de uşor trag concluzia fatalistă că “asta-i România, n-ai ce-i face”. Dar pînă la lămurirea cauzelor şi a motivelor care ne împing (de sute de ani?...) spre fatalism şi negaţie, mă preocupă mai degrabă altceva.
Cine spune despre România că e aşa şi pe dincolo? „Noi“, desigur – de la vlădică pînă la opincă, de la preşedinte la şomer. De la intelectualul dezamăgit pînă la nea Cutare din capul uliţei, sătui – şi unul, şi celălalt – să-i vadă pe „ăştia“ la televizor cum duc ţara de rîpă. Dar vorbim despre România ca şi cum ar fi altceva decît noi; sau noi decît ea. Auzi în jur o sumedenie de oameni spunînd că ţara e aşa şi pe dincolo, mă-nţelegi, nu poţi pentru ca să te mai înţelegi cu ea, a ajuns o căzătură, o aia... Cum ar veni, „ne excludem“ din peisajul ţării: România e naşpa, spre deosebire de „noi“ care, dacă am fi ajutaţi să punem în aplicare toate gîndurile şi ideile nobile şi frumoase pe care le avem în cap, am face din ţărişoară un paradis. Da’ nu ne lasă, domnule! Te pui cu „ăştia“? Toţi sînt o apă şi-un pămînt... Şi uite-aşa, reluăm în spaţiul public, pe reţelele de socializare şi pe unde se mai nimereşte, obiceiuri îndelung şi frumos descrise în literatura noastră clasică (mai ales în romanul de inspiraţie rurală): comentăm politica în poiană sau la cîrciumă, îl înjurăm pe primar la o ţuică (ba chiar şi pe Vodă, că acum e libertate) şi tragem concluzii: România este, face, drege. Ea. România şi mai cum?
 
Citiți articolul integral pe Blogurile Adevărul.