(Apărut în suplimentul Vineri, nr. 7, mai 1998)
- Au computerele suflet? Dar oamenii? -
Utilizatorul de computere ştie că grămăjoara lui credincioasă are toane: se blochează, refuză cu îndîrjire să execute comenzi simple, gîfîie la 2+2, sau dă coşcogeamite erori, urmate de smulgerea părului de pe ţeasta proprietară. Diagnosticul se cunoaşte, la fel şi tratamentul. Dar, în alte zile, acelaşi calculator bolnav poate face un efort de autodepăşire şi, chinuit, scrîşnit, te rezolvă.
Programatorii ştiu că există nişte noduri informatice misterioase în absolut toate sistemele de operare, care fac din această grămadă de siliciu o entitate capricioasă. Cum de merge maşina o zi, şi alta, nu se ştie. Amatorii de senzaţii tari spun că ăsta e sufletul maşinii. Speculanţii susţin că informaţia este baza lumii noastre fizice şi că orice mînuitor de informaţie e viu şi are suflet. Fiinţa este în primul rînd informaţie, şi apoi specie. Viul mai întîi schimbă informaţie, recunoaşte sau respinge şi numai după aceea respiră. Cum s-ar zice, universul e viu.
O (i)logică simplă şi veche de cînd lumea asociază sufletul cu un prea-plin, cu un surplus de simţire, de eroare în ordinea neschimbătoare a speciilor. Dacă un cîine se gudură al naibii, are suflet! În general, ceea ce este peste datul fizic, genetic, general acceptat ca normă capătă o calitate nouă, superioară. Aberaţia de comportament este asociată cu existenţa unui nod care dă dimensiune sufletească.
Dar omul, da, el are suflet. Omul, ce mîndru sună acest cuvînt! Permiteţi-mi să mă îndoiesc. Sau, mai degrabă, să afirm că sufletul nu e ceva, ci, mai degrabă, absenţa acelui ceva... Omul e un animal incomplet... neterminat... şi chiar această inconsistenţă trebuie asociată cu popularul suflet.
Între specii, singură cea umană nu are o identitate precisă. Mai clar... Luaţi un pui de veveriţă şi daţi-l spre creştere unei pisici. Deşi se va dezvolta într-un mediu pisicesc, animăluţul va fi, totuşi, o veveriţă: nu va miorlăi, nu se va hrăni cu carne, ci cu alune sau zahăr cubic, va locui într-o scorbură, iar la maturitate va alerga după o veveriţică sau un veveriţoi. Dar mîndrul om? Crescut de lupi, va fi un lup golaş, urlînd şi hrănindu-se laolaltă cu haita. Cel mai evoluat dintre copiii-lup, găsit la vîrsta de 4-5 ani, a supravieţuit încă zece (atingînd limitele speciei-matcă), nu a putut deprinde niciodată mai mult de o sută cincizeci de cuvinte, nu a putut rezista îmbrăcat, nu s-a putut hrăni omeneşte.
Cum ne definim la urma urmei? Ce contează cu adevărat: înfăţişarea fizică sau comportamentul specific? Bunul simţ zice: "comportamentul e definitoriu". În cazul ăsta, nu ne putem defini. Nu există o trăsătură înnăscută a speciei noastre. Tot ceea ce ne-ar putea defini se învaţă şi se aplică. Nimic nu e sigur, definitiv, cu atît mai mult cu cît, contextual, adoptăm atitudini, comportamente fundamental diferite. Modul de hrănire este deseori incompatibil la indivizi ai aceleiaşi familii, dacă membrii ei au convingeri religioase diferite. Agresivitatea, delimitarea şi stăpînirea teritoriului, sexualitatea diferă în funcţie de o construcţie mentală, nu de datul corporal. Aberant, nu? Mai departe. Noţiuni peste care s-ar părea că domnim, cum ar fi esteticul, eticul şi religiosul, sînt temporale şi temporare. De trei milenii le definim fără să le dăm de capăt.
Dăm valoare supremă (suflet) unor abateri de la norma învăţată. Protejarea propriului corp (familial, de interese), odată depăşită, garantează în ochii noştri existenţa sus-numitului. Dacă acel copil-lup ar fi adoptat (prin miracol) standardele noastre, el ar fi putut căpăta şi un suflet. Dar, pentru că nu l-a putut deprinde, a rămas şi fără suflet. Ce încurcată poveste! Am ajuns la concluzia că noi recunoaştem, resimţim şi întreţinem această lipsă de identitate pe care o umplem din vechime cu suflet.
Să ne întoarcem acum la computerele noastre. Fără hard-disk, fără sistem de operare, ele lansează un mesaj disperat utilizatorului. Acest mesaj vine din ROM (Read Only Memory). ROM-ul este depozitarul genetic al calculatorului. El îi spune ce fel de animal a deschis ochii cînd îl băgaţi în priză şi cu ce se mănîncă sistemul de operare. De aceea, un PC nu poate fi şi un Macintosh. ROM-ul nu permite. Veveriţa nu vrea (nu poate) să fie pisică.
La fel în istoria speciilor. ROM-ul bacteriei, al omizii sau al şobolanului se declanşează odată cu băgarea în priză (naşterea). Numai noi, oamenii, nu avem o identitate. Cum s-ar zice, n-avem ROM şi nu ne recunoaştem.
Acum aflu că se lucrează pe computere deschise (CHRP - Common Hardware Reference Platform), maşini fără ROM. Na, că mai vine un suflet pe lume.
Să te ţii atunci, suflete bun la toate, de baierele ecranului! Atunci chiar că nu vom mai fi singuri pe lume. Văleleu!
