Apărut în Dilema veche, nr .198 25 noiembrie 2007

A existat în România un noiembrie - am voluptatea de a nu preciza de la început anul... - cînd: pe ziua de 1, în timp ce ziarele relatau că "fratele Căpitanului revendică sediile centrale ale Mişcării legionare", avea loc şedinţa de reînfiinţare a Partidului Comunist Român unde s-a cîntat la difuzoare "Internaţionala", delegaţii ascultînd-o, tăcuţi, în picioare; o tînără era întrebată de ce vrea să devină comunistă şi ea, calmă, răspundea: "da’ nu vreau - eu vreau să fiu membră de partid".

Simultan, "uşor schizofrenic" (după aprecierea unor analişti) se preconiza înfiinţarea a două comisii naţionale pentru a dezamorsa două crize declanşate la vîrf, dacă nu chiar acolo unde e localizat creierul naţiunii: o comisie care să analizeze dosarele revoluţionarilor din decembrie ’89 pentru a stabili care au fost autentici şi care "impostori fără drepturi la privilegii"; o altă comisie care să studieze dosarele foştilor deţinuţi politici pentru a stabili care au fost în slujba Securităţii ca informatori şi provocatori.

Preşedintele uneia din Asociaţiile foştilor deţinuţi politici acuza partidul de guvernămînt că e format din "ţărănisto-comunişti".

În acelaşi timp, cu o recoltă de porumb fără precedent, un kil de porumb costînd cît un covrig, ţăranii preferînd să nu vîndă şi să se încălzească iarna cu ştiuleţii care "dau mai bine la foc decît bradul şi plopul... cu 2000 de kile de ştiuleţi ies din iarnă"..., secretarul de stat de la Ministerul Apărării din Marea Britanie îşi încheia astfel articolul dintr-un ziar central: "Ţara dvs. este acum hotărîtă şi fermă, evoluînd remarcabil. Reformele structurale şi sociale trebuie abordate cu vigoare. Iar dacă veţi ataca programul de reformă cu energia şi tenacitatea de care aţi dat dovadă pe terenul de fotbal, viitorul vă este asigurat".

Din ideile mai mult sau mai puţin dominante care circulau la fel de liber şi de expresiv în pizzerii şi cafenele ca în Parlament şi seratele muzicale, merită citate:
"avem în continuare un statut de ţară baltică la Marea Neagră";

"nu avem fotbal";
"emotivitatea trebuie alungată din studiul istoriei" (o studentă într-o emisiune muzicală);
"trebuie să-i atacăm şi să-i jefuim pe proxeneţi exact atunci cînd aceştia strîng banii de la prostituatele lor".
"avem nevoie de huligani" - titlul unui articol (deloc provocator de scandal căci, aici, scandalul e o manifestare normală a libertăţii de expresie, totul fiind strigător la cer şi imobil la sol) în care autorul explica unde şi de ce sînt necesari: "în presă, dacă lipseşte mînia, dacă nu întîlnim cuvîntul tare, nimicitor, atunci presa nu mai e presă, ci text searbăd... o presă fără «huligani», dar huligani adevăraţi - asta-i important de reţinut! - e o presă fleşcăită şi scîrboasă".

Problema ceva mai complicată, dar nu misterioasă, a provocat-o apariţia într-un săptămînal de convingeri naţional-socialiste a unui "tabel al personalităţilor de origine evreiască din Ţară, întocmit la sfîrşitul anilor '70"; pe două pagini, sub titlul simplu: "Fiii lui Israel" erau consemnate, de la A la Z, 277 de personalităţi astfel definite, vii şi morţi, plecaţi şi rămaşi, cu deosebire artişti şi activişti de partid; nu se făcea o instigare directă la ură, doar numerotarea putea dobîndi un sens axiologic; în afara unei indiferenţe mai mult sau mai puţin blamabile, au existat două reacţii care s-au cam bătut cap în cap: una de crispare - sensul "tabelului" sugerînd necesitatea clasicului "numerus clausus"; o alta, de uşoară insatisfacţie - în ideea că numeroasele absenţe dintr-un tabel neadus la zi sărăcesc cultura unei ţări care i-a dat pe Eminescu şi Gaster, pe Caragiale şi Fundoianu, ca şi pe acel poet de la 1900, Steuerman-Rodion, consemnat şi de Călinescu în Istoria sa, autorul nemuritoarelor versuri de frumoasă ţinută oximoronică: "Tu nu mă vrei, o, Ţară! / Eu, totuşi, sînt al tău!". Între aceste două reacţii, s-au găsit cîţiva creştini români care erau trecuţi, în tabel, ca evrei, nici unul neprotestînd public, cu o excepţie, un cineast hotărît să facă scandal fiindcă în "tabelul ăsta scrie că eu şi soţia mea am fi divorţat, cînd noi formăm unul din cele mai trainice cupluri din lume".

Pentru la petite histoire: strigătul cel mai original, dar nu disperat, al lunii a aparţinut unui romancier care, după ce a scris "sfîrşit", a deschis ferestrele camerei, emiţînd în noapte: "La Gallimard, birjar!".

E vremea să precizez că toate acestea s-au întîmplat în noiembrie 1997 şi sînt consemnate în jurnalul meu (mai mult sau mai puţin intim...) la 14 ale lunii (şi tot 14.11.07 e azi, cînd m-a luat puseul de rotunjire a clipei). Sînt zece ani de atunci, un deceniu. În orice dicţionar postflaubertian, deceniu s-ar defini: "întotdeauna obsedant sub comunişti". Dar tot eu fac alergie contestatară şi împart deceniu în silabe şi întreb: "De ce nu ar fi şi acesta, ultimul, obsedant?". Ce-i lipseşte? În fiecare deceniu există un "de ce nu?" presant.